Vă spun un secret! Mi-e frică de păsări! Serios, știu că e jenant și penibil, dar am fobie la pene, la fulgi, la păsări cu totul. Și ce dacă, o să mă întrebați. Păi cum și ce dacă, există un mare „dacă” aici, pentru că eu am și păsări în grădina mea. Nu-s ale mele, nici măcar nu le hrănesc eu de teamă că s-ar putea învăța cu mine și apoi nu știu pe unde aș mai scoate cămașa dacă ar veni să-mi mănânce din palme. Nu e bine, adică ar fi, dar nu se poate. Și mai am un secret tenebros. Sunt supărată pe ele. Și asta nu pentru că apropierea lor îmi face pielea de găină (iată o asemănare între noi!), nuuu, ci pentru că îmi mănâncă fructele din pomi. Detestabil mod de a mânca au! Ciugulesc dintr-o cireașă, apoi dintr-un măr abia răsărit, apoi fac găurele peste găurele în piersici, în caise, în orice fruct. M-au adus la disperare! Iar dimineața, când mi-e lumea mai dragă și somnul mai dulce, apar ele, zgomotoase, certărețe, zurbagii și rătăcite să-mi zăpăcească liniștea. Am chemat poliția de câteva ori, pompierii, trupele speciale, am chemat-o pe mama, vecinii, prietenii să mă ajute, vă spun... nici un rezultat! Nici măcar unul mic și micuț, unul abia sesizabil, unul măcar de formă. Nu! Dimpotrivă! Sunt apucate, vă spun!
Acuma, că tot am un spiriduș în grădină, ce mi-am zis? În sfârșit cineva care să mă înțeleagă, îl știu cu puteri spectaculoase, îl știu și cam recalcitrant și pus pe fapte mari, în sfârșit am omul potrivit paznic la pomi! Pardon, spiridușul paznic la pomi. Așa că am făcut o prăjitură cu mere, m-am îmbrăcat frumos, mi-am făcut codițe, m-am spălat pe mâini și m-am înfățișat prietenoasă la colocatarul meu.
- Dragă Alandala, noi doi avem o problemă de viață și de moarte de discutat și rezolvat.
El s-a oprit din amestecat, că să știți, încă nu știu exact ce prepară de două ori pe săptămână, cert este că își scoate o crăticioară roșie și ditamai linguroiul de lemn albastru (pe bune, nici eu nu credeam că există așa ceva) și începe să amestece tot felul de ingrediente ciudate ciudățele, dar frumos mirositoare, pe care apoi, odată amețite bine, le toarnă în sticluțe colorate. În fine, sărim peste asta acum pentru că am să vă spun lucruri mai arzătoare. S-a oprit din amestecat, cum vă ziceam, și m-a întrebat plictisit și într-o doară:
- Da’, mă rog, ce-am avea noi doi de vorbit?
- Cum, ce? Tu n-ai băgat de seamă până acum ce război se duce în grădina noastră?
Special am articulat „noastră”, era o șmecherie care să-l responsabilizeze, speram să țină. Ah, antipaticul ce credeți că a făcut? S-a pornit pe râs, pe unul zgomotos și săltăreț, unul care îi zguduia până și nasturii aurii de la vestă.
- Ba am văzut, am văzut cum trebuie să mă lupt zi de zi cu pantofii tăi aruncați prin curte, cum adun după tine mereu stropitoarea pe care o lași în drum, cum arunci ambalajele de la bomboane pe unde îți vine, cum lași dezordine de fiecare dată când ai musafiri și mai ales cum cânți tare, fals și aiuristic prin curte când mi-e lumea mai dragă și somnul mai dulce!
Hopaaa! Nu mă gândisem niciodată că vede lucrurile în felul acesta și mai cu seamă nu mă gândisem că e atât de implicat și un ajutor atât de discret și dezinteresat. Și atâtea lucruri urâte am spus despre el... și cât l-am judecat de aspru, adică nu, ce vorbesc eu prostii aici, l-am judecat și atat! Îmi părea rău.
- Bine, am spus la repezeală, bine, îmi cer scuze și toate cele, promit să am mai multă grijă de-acum încolo, dar acum avem ceva mult mai important de rezolvat. Păsările! Păsările, măi, spiriduș, tu nu vezi câtă pagubă îmi fac și câtă gălăgie? Conviețuirea cu ele a devenit de nesuportat, ai să ajungi tu însuți să ai de ales între mine și ele, să știi, pentru că în cazul în care nu găsim o soluție pentru ele, eu mă mut la bloc! Și adio grădină, adio flori, adio gâze și mai ales adio curcubee! Gândește-te!
A râs din nou, numai el știe ce i se părea atât de amuzant, nici nu-mi mai bat capul, pe toate le face pe dos, se supără când nu trebuie și râde când e de rău.
- Am soluție, zice el plin de sine. (Vedeam clar că urmează ceva grav.) Cu condiția, spune el, să rezolvi cu dezordinea asta sufocantă și să nu mai cânți decât în casă! Falsezi! Sau măcar ia niște cursuri de canto, ceva, orice, ia un instrument, înscrie-te la cor, treaba ta!
Asta a fost tot, apoi mi-a dat de înțeles că e timpul să plec, a mai adăugat doar:
- Lasă prăjitura aia aici, sper că faci prăjituri mai bine decât cânți!
A doua zi dimineață, am avut o surpriză. Spiridușul meu convocase toate zburătoarele cu pene în fața casei mele, o oroare, gălăgioase, obraznice și mai ales multe.
- Te așteptam, îmi spune superior Alandala.
Apoi, în ordinea vârstei, toate păsările au trecut prin fața lui și au primit câte o înghițitură din sticluțele colorate ale lui Alandala, din acelea din care vă spuneam că le pregătește de două ori pe săptămână. Minune! Minune! Mai pițigăiat sau mai baritonal, mai caraghios, sau mai sensibil, fiecare pe vocea ei, toate au prins grai omenesc. Zarvă mai mare nu se mai văzuse în grădina mea, dar la semnalul lui Alandala, altă minune s-a produs, și dumnealor au amuțit subit.
- Pe rând, vă rog, le spuse spiridușul meu, de data aceasta plin de duioșie și înțelegere, așadar se putea, așadar era în stare să vorbească și plăcut, pesemne doar cu mine avea ceva personal.
Prima care mi s-a adresat a fost șefa ciorilor, ca să vedeți tupeu, o cioară, una maaaare, urâțică, așa, ca toate ciorile, neagră, cu ditamai ciocul și cu ditamai vocea spartă și gâjâită.
- Fetițo, mi-a spus, (auzi la ea, fetițo!) am aflat că vrei să ne gonești de-aici, vestea mă tulbură grozav și nu-ți face cinste, așa că te anunț solemn că în cazul în care pui în practică vreo nemernicie, te reclam la Curtea Supremă a Drepturilor Păsărilor! Gândește-te serios la asta! Cum iți imaginezi tu că ar mai arăta lumea asta fără glasurile noastre sublime, fără frumusețea noastră neasemuită și mai ales fără veselia pe care a aducem zi de zi în viața voastră searbădă?
Nu-mi venea să cred, auzeam toate aceste cuvinte din pliscul celei mai urâțele păsări din câte există pe lumea asta, celei mai netalentate și antipatice creaturi, dar trebuia să recunosc învinsă că avea ceva dreptate, iar obrăznicătura chiar își pleda cauza cu mult aplomb și curaj. Aveați idee că ciorile au atâta temperament? Eu, una, eram uimită.
Probabil ca să-mi îndulcească puțin indignarea, Alandala a bagat-o în față pe domnișoara Privighetoare. Ce să vă spun, știți și voi, adorabilă, gingașă, plină de farmec, ființuca asta chiar are charismă, toate privirile s-au ațintit asupra ei fără măcar să spună ceva. Da, dar a început să cânte. Aaah, dacă ar cânta mereu numai ea... Îmi dădeam seama că este o capcană, intermezzo-ul muzical al prețioasei era menit să-mi amețească vigilența și hotărârea, în mare măsură chiar reușiseră treaba asta, eram cucerită. Nu a durat însă mult pentru că a luat cuvântul o înțepată și pițigăiată de vrabiuță:
- Auzi, dragă, ce e cu aiureala asta de care ne-a spus Alandala? Ai făcut reclamație că îți distrugem fructele? Păi nu găsim noi o soluție să rezolvăm problema și fără măsuri atât de drastice? Și fie vorba între noi, drăguțo, află că ți-am menajat copacii mai mult decât crezi. Ai tu idee cum ai scăpat anul ăsta de omizi? Zi! Ai idee? Să-ți spun eu? Așadar e nevoie să-ți spun, ei bine, știu pe cineva, nu spun cine, persoană importantă, care adoră omizile la micul dejun, la prânz și la cină, 24 de ore din 24, cucule, spune-i, dragă!
- Cu-cu-cumplit de mult îmi plac omizile!
- Vezi, dragă?
Vedeam, vedeam bine, auzeam și mai ales nu-mi venea să cred.
Au urmat pe rând graurii, ciocănitoarea, da, era și o ciocănitoare sâcâitoare printre ele, ciocârlia, scaieții, pițigoii, porumbeii și altele, și altele pe care nu le-am reținut, deși fiecare în parte se prezenta unică, importantă, extraordinară. Adevărul este că erau, fiecare în felul ei era o mare figură. Am decis să cad la pace cu ele, dar soluțiile concrete chiar îmi lipseau. Noroc cu spiridușul meu salvator, vă spun, cine n-are spiriduși să-și cumpere, că tare buni sunt la casa omului. Să vedeți idei, e uimitor:
- Dragele mele, a spus el drăgălaș, dar și solemn, dragele mele, vă propun un plan pe care aștept să-l votați. Voi promiteți că nu mai stricați fructele din pomi, cu condiția ca ea – și aici a întins degetul arătător către mine – să fie de acord să împartă câteva mere, prune și ce mai are cu voi în mod disciplinat și organizat, eventual să vă pună la dispoziție și ceva firimituri de pîine, cozonac și alte prăjituri care-i rămân de la masă. Asta în primul rând. În al doilea rînd, nu ar fi deloc rău să lase un bazin cu apă în care să vă faceți toaleta zilnică și să vă jucați în zilele călduroase, iar la schimb, veți aduna micile mizerii din curte. Și în al treilea rînd, dar la fel de importantă, este marea mea rugăminte în a o învăța să cânte! Vă rog, vă implor! Învățați-o să cânte înainte să-mi sară timpanele de oroare!
Și spunând acestea, spiridușul meu, Alandala al Treilea, Conte de Șapte Zări, Stăpânul Curcubeelor și Domn al Þării dintre Sus și Jos făcu ce știa el mai bine, ridică un nou curcubeu peste grădina mea. De data aceasta însă, curcubeul meu avea doar cinci culori și pe fiecare rază colorată tronau note muzicale. De îndată ce apăru, curtea mea s-a transformat în cea mai grandioasă și impresionantă sală de concert, toate noile mele prietene, cu privirile ațintite pe ineditul portativ, începură să cânte cum nu mai auzisem vreodată. Vă jur că mi-ar fi dat lacrimile de emoție, dacă la scurt timp, Alandala nu mi-ar fi șoptit la ureche autoritar și fără portiță de scăpare:
- De mâine începi lecțiile de muzică!