Ridic în aer iluziile ca pe niște zmeie multicolore. Le trag de sforile trupului meu îmbălsămat și păstrat cu mare grijă. Apoi mă joc de-a umbra pe un perete de sticlă. Din atât de multă transparență lucrurile devin reale. Un obiect de bucătărie mă mușcă de gleznă. Am gleznele foarte fragile. Știi.

Mă surprinde totuși că obosesc tot jucându-mă de-a viața și de-a moartea. Îmi vine să mă ascund sub cearșaf. Să trag lumea peste mine ca pe o umbră albă cu mii de alte umbre în ea.

Un brancardier a scăpat pe jos un pacient. Acum omul nu mai are gât. Stă și așteaptă să-i crească un zmeu în locul acela. Mă sperie că nu plânge. Disperările acestea aride sunt înspăimântătoare.

Stau într-un colț incredibil al existențelor noastre care fac între ele unghiuri variabile, surprinzătoare. Eu cred că noi suntem aceiași. Doar peisajul se schimbă mereu. Acum trecem printr-un mediu albastru ca un cer de carton. "Inflamabil" stă scris foarte clar în colțul nostru. Parcă nu am ști că oricum totul arde până la urmă.

Azi ne bucurăm însă că am ridicat din câteva sfori invizibile tot cerul arzând peste noi într-o ultimă și neașteptată sărbătoare.