poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Apoi reîncepe forfota obișnuită
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-07-07 | |
Trăiau odată lângă Burgos, în regatul Castiliei, doi copii tâmpiți. Pe unul îl chema Adrián, iar celălalt se numea Fernando. Și chiar dacă parinții lor îi dăduseră la școală ca să învețe să scrie și să socotească, ei trăgeau chiulul cât puteau și umblau brambura, făcând tot felul de nefăcute. Uneori furau toiagul starețului și îl ascundeau atât de bine încât bietul bătrân trebuia să se ducă la slujbă sprijinit într-o coadă de mătură. Alteori ungeau paginile cărților cu miere sau cu catran, sau atârnau tinichele de coada câinilor. Dar cel mai mult le plăcea să se urce pe schelele de la biserica nouă și să arunce de acolo cu pietricele în cei care treceau pe dedesubt.
Spre cinstea lui, trebuie să spunem ca Fernando nu vrusese să se suie acolo de prima data, ci numai după îndelungi frământari, în care îngerul de pe umarul drept se luptase din greu cu diavolul de pe umarul stâng. Dar Adrián, care avea câte un drac pe fiecare umar spusese că toate astea erau prostii și că de acolo de sus lumea arăta mult mai mare și se vedea până departe la râu, unde își asezaseră țiganii corturile. Și de fiecare dată cand se cocoțau acolo lumea parea să devină cu totul și cu totul alta ca și cum o vrajă ar fi coborat asupra ei. “O, câteodata visez că zbor.” spunea Adrián, privind în depărtare la dealurile unde șerpuia drumul spre Santiago. “Îmi întind mâinile și alunec în gol, peste copaci și peste case. Și totul se vede așa de frumos de acolo din cer…” Dar Fernando se uita în jos, la chiliile cât niște butoaie și la calugarii nu mai mari decat niște ciori. Și iși încleșta mai tare degetele pe schele. “Oamenii nu pot zbura” zicea el. “Doar pasările și sfinții.” “Asta pentru ca oamenii nu încearcă niciodata”, răspundea Adrián. “Daca nu încerci, cum poți să știi?“ După un timp Fernando se obișnui cu înalțimea și cu ideile celuilalt. Și câteodată nici măcar nu mai simțea nevoia să se țină atât de strâns de schele. Erau zile în care dincolo de dealuri se întrezărea ceva nedeslușit și asta le dădea o amețeală, în care oamenii, pasările și sfinții începeau să se deosebească din ce în ce mai puțin. “Ce ar fi să sărim ?” zicea Adrián de fiecare dată. “Poate mâine”, răspundea Fernando. Și stăteau acolo, deasupra abisului, ținându-se de mână. Cei doi erau atât de atenți la jocul lor de cărți că nici nu observară țiganca care se apropia, venind dinspre râu. Era un joc nou, cu niște cărți nemaivăzute, adus tocmai din regatul Ferrarei. Nici unul dintre ei nu știa de fapt unde se afla Ferrara, dar probabil că era ceva mai departe ca Leonul sau ca Asturiile, undeva de partea cealalta a munților. Și cărțile aveau desenate pe ele regi, regine, cavaleri și calugari, o femeie goala, un drac și chiar moartea, înfășurată într-o pelerina neagră și cu o coasă in mână. Fernando puse jos dama de toba, nu fără oarecare părere de rău. “Ești mâncat. – zise Adrián care avea un rege de pica. Am venit s-o iau pe domnița pentru baiatu’.” “N-aș crede.” răspunse Fernando care descoperise în cărțile lui un preot cu câteva coroane puse una peste alta. “Cand i-o da ăsta o cârjă pe spinare regelui tau, o să-i iasă domnița din cap una două.” “Da’ prost mai ești, rânji celălalt, cu superioritate. Regele meu poate să faca o duzină de episcopi de-ăștia în fiecare săptămână. Și când se satură de ei, îi dă la rațe. Așa că te-am luat.” “Ba ăsta e chiar Înalt Preasfantul Părinte Papa, care face două duzini de regi de-aștia de-ai tăi într-o zi și cum mișcă unul, l-a excomunicat. Așa ca n-ai luat nimic.” făcu Fernando, care nu mai avea nici o carte de doamne-ajută și știa că trebuia să-și apere ultima șansă cu ghearele și cu dinții. “A, deci ăsta e Papa?” zâmbi Adrián ca și cum ar fi avut o revelație și faptul că pierdea la cărți devenise dintr-odată neinteresant. “Chiar așa”, răspunse Fernando cu bunavoința unui om sigur de superioritatea argumentelor lui. “Nu încape nici o indoială ca e el.” “O, atunci e altceva, firește.” aprobă celalalt, amestecând absent cărțile pe care le avea in mână. Fernando interpretă răspunsul ca pe o dovadă indubitabilă că victoria se afla de partea lui. Și ăsta nu mai era nici un secret acum, când singurul papa din tot pachetul îi devenise aliat. Atunci Adrián făcu un lucru mizerabil, care dovedea că nu merita să ai încredere in el și că era soi rau, așa cum spusese și starețul. Cu același zâmbet absent trase ca într-o doară o carte cu un drac rosu și păros, înarmat cu o furcă, pe care o așeza brusc peste celelalte. “Dacă îl ai pe Dumnezeu pe undeva pe acolo, poți să-l scoți – zise el tăios. Dacă nu, tocmai ai pierdut.” Fernando dadu să spuna că Papa putea oricând să-l afuriseasca pe diavol, pentru că era trimisul lui Dumnezeu pe pământ, dar dracul roșu din carte se uită țintă in ochii lui și o clipă băiatului i se păru că demonul scosese la el limba lui despicată, ca de șarpe, și dăduse nervos din coadă. “Eu n-am chef să mai joc.” – zise el sictirit. “Mă duc să invaț…Și oricum, Părintele Francisco a spus că zarurile și cărțile de joc sunt de la diavol. Dacă vrei să arzi in iad, e treaba ta!” “O să-mi cumpar indulgențe de la Sfântul tău Parinte și n-o să ard.” – râse celalalt în urma lui. Dar Fernando, care auzise deja prea mult, își văzu de drumul spre mânăstire fără să se mai uite înapoi. “Poți să-ți cumperi indulgențe de toți banii, dar de ars tot ai să arzi.” – zise o voce ciudată venind din spatele lui. Adrian se întoarse si înțepeni. O țigancă bătrână, cu o traistă în spate apăruse ca din pământ și se uita la el cu ochii ei mari, negri, înconjurați de cearcăne și de zbârcituri. Un fior rece îi trecu pe șira spinării. Lumea spunea că țiganii umblau cu dracu’ și furau copii pe care îi vârau în saci și îi vindeau la mauri. O clipă îi dădu prin cap să o rupă la fugă după Fernando, dar se hotarî să rămană unde era. Bătrâna era scundă și slabă și în bocceaua ei n-ar fi încăput în mod sigur un baiat de opt ani. “N-ai de ce să te temi, domnișorule – zâmbi femeia, ca și cum ar fi știut ce îi trecea prin cap. Noi țiganii suntem buni catolici.” Adrián descoperise de ceva vreme că cea mai bună aparare era atacul, dar nu merita să sari înainte ca adversarul să facă primul pas. Continuă să își aranjeze cărțile de joc, ca și cum prezența țigăncii îl lăsa rece. “De ce m-aș teme?” – rânji el sfidător “Ce ai putea să-mi faci? Ești mai bătrână ca moartea.” Tiganca râse, arătându-și gura știrbă, în care dinții stăteau înfipți ici colo, în gingiile vinete. “Ai dreptate, spuse ea. Sunt aici de la începuturile timpului, dinainte ca oamenii să mănânce din pomul cunoașterii. Dinainte ca apele să se despartă de uscat și încă, dinainte să fie lumină. Și am să fiu aici mult timp după ce n-are să mai fie lumină… De aceea pot să ghicesc atât de bine trecutul și viitorul. Și asta numai pe doi banuți.” “N-am nici un ban” –zise Adrián, de data asta sincer. “Mi i-a luat starețul pe toți.” “Þie am să-ți ghicesc fără bani. – spuse ea, așezându-se pe piatra pe care baieții jucaseră cărți. Odată la o sută de ani fac asta pentru primul copil care imi iese în cale.” “Și cum ghicești?” întrebă Adrián, a carui teamă se transforma din ce în ce mai mult în curiozitate. Probabil că dacă Fernando ar fi fost acolo, îngerul de pe umarul lui drept ar fi zis ceva rău despre ghicit și despre țigăncile care apăreau ca din pământ. Dar acum Fernando era departe și în plus, nu dădeai în fiecare zi peste cineva care să-ți prezică viitorul fără bani. “Sunt multe căi. – răspunse țiganca. Pot să-ți ghicesc în nisip și în apa, în ceară, în argint, într-un glob de cristal sau în măruntaie. Pot să-ți dau în ghioc. Sau pot să-ți citesc în palmă.” “Și ce scrie în palma mea?” “Da-mi stânga – zise ea. Inimile și viitorul se citesc întotdeauna în palma stângă.“ Batrâna se uită o vreme la liniile care se incrucișau și își trecu degetele peste ele. “Dacă n-ai să judeci bine ai să sfârșești prost.” spuse ea într-un târziu. “Asta-i tot?” făcu Adrián dezamăgit. “E destul.” răspunse țiganca. “Și oricum, nu te-a costat nici un ban.” “Dar nici nu ma ajută în vreun fel.” pufni băiatul, suparat pe el însuși că fusese atât de fraier încăt să se lase amețit de palavrele unei țigănci. Prezicerea fusese pe degeaba dar și degeaba; oricine putea să sfârșească prost dacă nu judeca bine. Și pe urmă, înaintea sfârșitului erau atâtea lucruri care contau și pe care ar fi vrut să le știe. Unii oameni dobândeau bogații, alții făceau fapte de arme, alții plecau în călătorii pe mare. Iar alții nu făceau nimic din toate astea. Incepu să-și strângă cărțile supărat. Ar fi trebuit să știe mai bine ca țiganii erau mincinoși și te duceau cu vorba. Dar asta se tragea din cauza ca sângele lor nu era curat ca al castilienilor, ci amestecat și tulbure. Probabil că Dumnezeu îi făcuse din ramașițele care căzusera de la ceilalți. Þiganca râse ca și cum ar fi ghicit din nou ce îi trecuse prin cap: “Oh, baiatul meu cu ochi căprui, nici sângele tau nu e prea curat. Bunicul tău dinspre mama e un converso, care și acum se îmbracă în cele mai bune haine ale lui sâmbata și își aprinde lumânările de vineri.” Adrián simți că i se clătina pământul sub picioare. Palmele i se umeziră și sângele îi fugi din obraji. Þiganca spusese adevărul, dar ăsta era un lucru pe care familia lui îl păstra cât se poate de secret și despre care rareori vorbeau, chiar între ei. Și de altfel bunicul lui era un bun catolic iar tatăl lui ar fi omorât pe oricine ar fi repetat în public ce zisese țiganca. Dintr-odata i se facu frică și îi păru rău că pusese cartea cu diavolul peste Sfântul Parinte al lui Fernando. Poate că țiganca era chiar Dracul și acum venise să-și ceară răsplata. Asta ar fi explicat oricum de ce știa lucruri pe care nu i le spusese nimeni. “De unde știi asta?” întrebă el, încercand să pară la fel de țeapan și de stăpân pe sine ca înainte. Dar vocea îi tremura și își simțea vârfurile degetelor reci și umede, ca atunci când era prins cu lecția neînvățată. “Știu și câte fire de nisip sunt în desert și câte picaturi de apa sunt în mare. Dar n-aș putea să-ți spun de unde știu asta.” zise țiganca .”Daca ai să ajungi vreodata atât de batran ca mine ai să înțelegi.” “Nu vreau să ajung bătrân. – pufni Adrián. Daca tot trebuie să sfărșesc prost, n-am de gand să aștept pâna atunci.” Þiganca culese una din cărțile de joc care se mai aflau pe piatră și o întoarse pe toate parțile, ca o maimuță care a dat peste o nucă nouă . “De unde le ai?” “Sunt tocmai din Ferrara. Se numesc tarrochi.” – răspunse el mândru. Poate că țiganca știa câte fire de nisip erau în deșert, dar despre cărți de joc în mod sigur habar nu avea. “Tata le-a primit de la cineva și eu le-am șterpelit de la el… Vezi să nu le îndoi la colțuri.” Bătrâna adună câteva cărți și le amestecă cu ușurință între degetele ei zbârcite. “Pot să te învaț să joci.” – făcu Adrián, care n-avea chef să se întoarca la mânăstire până în prânz. “Doar un copil poate să se joace cu ele. – croncăni țiganca. În cărțile astea e scrisă toată înțelepciunea lumii. Pentru cine știe să le citeasca, aici sunt viitorul și trecutul, iadul și raiul, viața și moartea. Oricine poate să le împraștie, dar ele nu vorbesc oricui. ” “Mie nu mi-au zis nimic până acum.” – râse băiatul. “Trebuie să inveți să le asculți. Fiecare are povestea ei. Ãsta e Nebunul, asta e Puterea, ăștia doi sunt Îndragostiții. Ãsta e Turnul sfaramat de fulger, ăsta e Carul de luptă… femeia asta e Împarateasa, iar asta e Marea Preoteasă.” “Și cum faci să citești viiitorul în ele? Îmi citești și mie?” “Asta e o știință pe care doar întelepții o au, domnișorule. Eu sunt doar o țigancă bâtrană și habar nu am să citesc. Tot ce pot să fac e să-mi întreb Inima. Și inima mea o să vorbească cu inima lor iar eu am să-ți răspund ce ți-au grăit cărțile. Dar pentru o prezicere adevarată trebuie să cauți un înțelept.” Þiganca adună toate cartonașele și le amestecă, apoi le răsuci și le amestecă din nou. “Prima carte pe care ai s-o tragi ești tu.” – zise ea, întinzându-i pachetul. Adrian închise ochii și prinse colțul unei cărți, pe care o scoase cu grijă, rugându-se să nu fie una dintre femei, sau spânzuratul. Când se uită văzu ca nu nimerise chiar atât de rău: pe carte era desenat un cavaler cu armura argintie, călare pe un cal negru. Cavalerul avea în mana dreaptă o spada iar cu stânga ținea hățurile armăsarului, care se ridicase nărăvaș pe picioarele din spate. “Ãsta e Cavalerul Săbiilor, Fantele de Pică – zise țiganca. Cei care se afla sub semnul lui sunt oacheși și subțiri și au o inimă neînfricată. Se plictisesc repede și nu merg pe drumurile umblate de alții. Au inima rece și capul înfierbantat și adesea dau de belea, fiindca nu știu să aștepte. Sunt înclinați către meșteșugul armelor și multe necazuri vor avea din dragoste. Unii dintre ei au văzul, dar puțini vor ști să-l folosească. ” “Nici nu-mi trebuie – zise Adrián. Eu vreau să mă fac soldat. Pot să mai trag o carte?” “Ãsta e Nebunul, care merge pe marginea prăpastiei. Nici una dintre legile oamenilor nu e scrisă pentru el și inima lui nu știe ce e frica. Rătăcește prin lumea larga, fără să se gândească la primejdiile care îl pândesc la tot pasul. Niciodată nu se uită în spate. Acum nu are ochi decât pentru cerul dinaintea lui. Soarele e în spate și îi luminează calea, dar Nebunul nu s-a hotărât unde să se ducă. Poate are să sară sau poate nu. Nimeni nu știe unde va merge și cand se va întoarce din călătoria lui… sau dacă se va întoarce. Dar acum toate drumurile se desfac pentru el.” “Ar putea să zboare?” “Cine știe. Dacă ar avea minte, ca mine și ca tine, domnișorule, ar știi că asta nu stă în puterile unui om. Dar dacă nu judeci cu mintea unui om, atunci Dumnezeu ar putea găsi o cale pentru asta și ai începe să zbori... Daca șovăi sau te uiți înapoi s-a terminat, dar Nebunul nu șovăie niciodată. Oamenii obișnuiți șovaie. Ei au atâtea de pierdut. Nebunul știe că nu merita să ții ceea ce poate fi luat de la tine iar ceea ce nu poate fi luat va rămâne întotdeauna al tau… Deși e îmbrăcat în zdrențe, el e deasupra regilor și împăraților.” “Și deasupra Papei?” “Taci din gură și mai trage o carte… Asta, domnișorule, e Puterea. Semnul ei e o femeie goală care închide gura Fiarei. Nimeni dintre cei care o caută n-o va găsi vreodată și totuși ea apare numai căutătorilor. Ea e nunta sulfului cu mercurul și a ștreangului cu focul. Locul ei e in Inima Lumii și oriunde s-ar duce, Inima Lumii e împreună cu ea. Ochii ei sunt Ochii Adevarului, de aceea vede lucruri pe care alții nu le văd. Ea descoperă mărgăritarele din praful drumului și necurățenia ascunsă în virtute, nebunie în vorbele ințelepților și înțelepciune în gura celor muți. Drumul ei înseamnă pierderea de sine. De pe coasa morții ea culege trandafiri…” “Trezește-te. Trezește-te odată cand îți spun. Þi s-a încins căpățâna!” Adrián se întoarse mormăind pe partea cealaltă: “Pleacă de aici! Acum nu mai găsesc Împarateasa… și Fiara, unde e Fiara?” “Nu e nici o fiară, sunt eu, Fernando! Trebuie să ne întoarcem la mânăstire.” Celălalt se întinse și se frecă la ochi. “Am mancat și mi-am repetat lecțiile și pe urmă m-am dus la râu și m-am scăldat. – se lăudă Fernando, ca o moară stricată. Și tu ai tras aghioase în tot timpul ăsta!” “Ești prost.” – îl repezi Adrián “O țigancă mi-a ghicit și mi-a arătat cum să dau în cărți… Cu cărțile astea poți să citești trecutul și viitorul. Daca știi să vorbești cu ele, îți răspund la orice întrebare.” “Zău!” se strâmbă Fernando “Îmi arăți și mie? Ia, zi-mi dacă ești așa de șmecher ce am să fac eu pe vremea asta, să zicem… peste 25 de ani!” Adrián se întinse leneș după jocul de tarot care rămăseseră împraștiat pe piatră. “Trage o carte cu ochii închiși și întoarce-o spre mine, așa… Peste 25 de ani ai să… ai să te bălăngăni de o sfoară, ca fraierul ăsta de aici!” “Nu cred. - zise Fernando, înverzindu-se de spaimă. Asta e cea mai mare prostie!” “Te-ai speriat, fraiere! - râse celălalt răutăcios. Este că te-ai speriat? Te oftici, te oftici, te oftici!” “Ba nu mă oftic! Dar e tot o prostie.” “Pe Fernando l-au gasit Sub o cracă groasă. Era vesel și fericit Și cu limba scoasă!” – cântă Adrián, apucat de inspirație. “Ești un bou! – făcu Fernando, acum supărat de-a binelea. Nu poți să zici vesel și fericit pentru că e același lucru! Habar n-ai să faci poezii.” ------------------------------------------------------------------- Pentru Adrián de Moxica și Fernando de Guevarra, doi rebeli fără cauză și fără intenție, actori în roluri secundare în cucerirea paradisului… de asemenea cu mulțumiri Amiralului Columb, care e subînțeles. Tarot cards images: courtesy of Archeon Tarot, www.archeontarot.com |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate