"A nightingale falls in love
with the rose.
It all begins with just one
look from God."

Yunus Emre











“Mi s-a povestit, o, Cârmuitorule, că odată de mult, în țara Castiliei, trăia într-o pădure un lup.”
“N-am auzit niciodată de țara asta” remarcă Farideh.
“E o convenție.” – zise Regele. “N-avem nevoie de nume reale, pentru că asta ar strica farmecul poveștii. Dacă aș spune Trăia odată de mult, într-o pădure din Fars… ar suna banal.”
“In Fars nu sunt păduri.”
“Trecând peste asta. Într-o poveste toate lucrurile sunt simboluri. Pădurea e un simbol și nimic mai mult… Găsesc că e foarte nimerit ca o poveste să înceapă cu o metaforă: într-o pădure trăia odată de mult un lup…”
“Pentru lup – continuă Adrián - pădurea era totul, pentru că de când își amintea trăise acolo și nu știa nimic altceva. Auzise că dincolo de copaci erau câmpuri și case și oameni, dar nu se obosise niciodată să se ducă atât de departe. Doar câteodată se urca sus pe deal ca să urle la luna și se uita la castelul care se înălța peste râu. Și zilele treceau și lupul trăia neștiind dacă era fericit sau nefericit… și nici nu-i păsa de asta.”
“Cum îl chema pe lup?” întrebă Farideh.
“N-avea nici un nume, era doar un lup.”
“Lupul e doar un simbol.” – interveni Regele.
“E imposibil să asculți o poveste dacă totul e un simbol.” – protesta ea. “Mintea mea nu lucreaza în felul asta. Un lup fără nume care locuieste într-o padure de simboluri mă tulbură. Am nevoie să știu cum îl chema, ce mânca la pranz, dacă discuta politică și ce parere avea despre povestea lui. Sau măcar dacă era alb, negru sau cenușiu.”
“Era un lup negru. Dar asta nu conteaza foarte mult, deoarece lupul nu știa ca era negru… fiindca, de fiecare dată când se ducea la lac, bea apă cu ochii închiși… Și pentru că nu discuta niciodată cu nimeni nu știa cum era perceputa realitatea lui de catre cei din jur.

Viața lupului era destul de simplă și se compunea din câteva certitudini și o infinitate de incertitudini. În fiecare dimineață se întindea și remarca “Iar imi e foame.” Apoi veneau incertitudinile și ora prânzului și seara. Erau zile bune, în care se ducea la culcare sătul, zile proaste, în care adormea la fel de flămând ca de dimineață și zile incerte, în care lupului îi era mult prea lene să se miște din fața vizuinii.
Și în fiecare primavară năpârlea, în fiecare vară stătea la umbră cu limba scoasa, în fiecare toamnă se tavalea în frunze și în fiecare iarnă dormea ghemuit în culcuș. Iar anii treceau și nu era nici o diferență între ei, pentru ca lupul nu era atent la diferențe. Așa cum nu era atent nici la florile care cresteau pe malul lacului, nici la ciripitul păsărilor și nici la razele de soare care se jucau în crengi. Dar într-o vară privighetoarea a venit în pădure și a început să cânte despre trandafir.
“Daca pentru o singură clipă
Ai putea să simți ce simt eu
Toata viața mea n-ar prețui
Cât acea singură clipă”
spunea ea. Și mai spunea o mie si o sută de lucruri despre dragoste, despre parfum și despre spinii care ți se înfig în inima. Lupului nici n-ar fi putut să-i pese mai puțin de toate astea, dar începu să simtă că ceva îi lipsea și pădurea nu mai era chiar atât de verde ca înainte. Și începu să se ducă din ce în ce mai des la lac.

Într-o zi, un păstor a povestit în sat că văzuse un lup care a mârâit la el dintre stânjenei.
“Asta e ciudat. Lupii n-au ce căuta între flori.” a zis o fată . “Trebuie să mă duc să văd. Am văzut vulpi în vie și pisici în leagan dar niciodată până acum un lup între stânjenei.”
“Ascultă, Jacinta, dacă te duci în padure, lupul are să te mănânce.” a spus păstorul, care știa destul de multe lucruri despre padure și despre lupi, deși habar n-avea despre fete.
“Ba n-are să mă mănânce.” – a râs ea și și-a făcut socoteala să se ducă pe malul lacului chiar doua zi.
Și lupul s-a întins, și-a adus aminte că îi era foame și a pornit ca în fiecare dimineață către lac, unde veneau să se adape celelalte animale. Și pentru că unele din ele erau teribil de neatente, lupul putea să fie oricat de leneș cu burta plină și să stea întins tot restul zilei printre flori.
Dar animalele nu erau nicaieri și pe mal stătea o fată, care își împletea părul și cânta.
“Foarte bine, a zis lupul. O fată tot e mai buna decât nimic.”
Și s-a pregatit sa o mănânce, pentru ca îi era groaznic de foame și pentru că nici nu vedea ce altceva ar fi putut face. Dar fata s-a uitat lung în ochii lui și și-a prins în păr o fundă.
Și dintr-odată deveni foarte clar că era cea mai frumoasa fată din întreaga lume, deși lupul nu știa mare lucru despre frumusețe iar despre lume nici atât. Ochii îi erau la fel de limpezi ca apa lacului și vocea ei suna ca un clopoțel de argint. Fața îi era rotundă ca luna plină și părul ei era de culoarea mierii și a frunzelor toamna. Gura ei era mai roșie decât petalele trandafirului despre care cânta privighetoarea și genele erau ca spinii lui. Și în plus avea fusta ridicată atât de sus și gulerul răscroit atât de adânc încât lupul uită pe loc ce vroia să zică.
“Eu sunt Jacinta.” a spus ea punând în iarbă o bucată de turtă dulce. Dar lupul se întoarse și disparu în padure iar prăjitura rămase acolo până când se adunară furnicile.
A doua zi lupul rămase acasa și se gândi la fată.
“Ãsta e un lucru foarte ciudat.” – îi zise el privighetorii, care se oprise să îi explice că unii îi spuneau stânjenelului jacint. “Până acum n-am mai simțit niciodată o dorință pentru nimeni. Nu pot să stau și nici nu pot să merg nicăieri. N-am chef să fiu singur dar nici să vorbesc cu cineva. Mor de foame dar nu mă trage ața să vânez. Nu știam că frumusețea poate să fie atât de groaznică.”
Privighetoarea se gândi la trandafir și la faptul ca avea înainte o vară întreagă să își cânte dragostea. Și îi păru puțin rău pentru lup.
Zilele trecură și Jacinta începu să vina din ce în ce mai des în pădure. Câteodată lupul o întâlnea, dar se simțea atât de aiurea că nu putea nici să ridice ochii la ea și nici să spună ceva drăguț despre vreme sau despre florile care se deschideau. Nu putea nici să-i mulțumeasca pentru faptul că venise și nici să se plângă că pleca atât de repede înapoi.
De fapt, dragostea îl făcea să rătăcească prin pădure uitând de sine și de ceilalți, încât toate animalele își spuseră ca lupul înnebunise și că nu se mai putea face nimic pentru el. Dragostea îl făcea să o ia la goana fără rost și să se oprească fără să vrea, să uite unde duceau drumurile de altădată și să se trezească visând stanjenei și gulere rascroite adanc. Iar apa lacului era la fel de limpede ca ochii ei și vântul în trestii mirosea a turtă dulce. Dar lupul nu mânca niciodată prăjituri și în ultima vreme începuse să năpârlească și slăbise îngrozitor.

Într-o zi când mergea pe o poteca se întâlni față în față cu ea și dintr-odată simți că era facut din sticlă și că se spărsese într-o mie de bucăți. Încercă să treacă mai departe, dar mătasea rochiei foșni ca trestiile și soarele sclipi în ea ca o lamă de cuțit. Și vocea de clopoțel se prefăcu într-un laț care îl prinse si nu îi mai dădu drumul.
“Am să te mănânc.” zise lupul care vrusese să spună ceva frumos, dar uitase între timp.
Jacinta băgă de seama ca nu era chiar atât de mare și nici atât de negru, chiar dacă era foarte răgușit. Si îi mai întinse o bucată de turtă dulce.
“Mănâncă-mă.” zise ea. “Ãsta ar fi cel mai bun lucru. Sunt așa de nefericită că n-are rost să mai traiesc.”
Și se aseză la marginea drumului și începu să plângă, uitând de turta dulce, de lup și de rochia de mătase, care se mototolea. Lupul nu mai văzuse niciodată pe cineva plângând, așa că rămase acolo încercând să-și dea seama de ce le curgea fetelor apa din ochi. Și Jacinta plânse până când blana lupului se umezi de lacrimi și furnicile mâncară prăjitura până la ultima firimitură.
“O, dacă cineva ar putea să mă ajute.” spuse ea. “Dincolo de pădure e un castel. Și în castel locuiește un cavaler cu armura de argint, care mi-a furat inima. Într-o zi a trecut călare pe un cal alb și a luat o floare din fereastra mea. Și de atunci mă gândesc la el în fiecare zi și dragostea nu-mi mai dă pace. Dar pădurea e întunecată și castelul așa de departe! O, dacă as putea să-l mai văd o singură dată pe cavalerul meu cu armura de argint ai putea să mă mănânci fară să îmi pară rău.”
Lupul, care știa destul de bine cum stăteau lucrurile la castel vru sa îi spună: “Cavalerul tău are parul sur și șchioapătă de un picior. Armura e luată pe datorie și atunci când nu pleacă să bea cu prietenii se duce la vânatoare câte o săptămână.” Dar Jacinta se uită la el cu ochii plini de lacrimi și lupul zise “Bine, am să vad ce pot să fac.”

Și duse la poarta castelului o scrisoare și încă o scrisoare, până când la ușa se adună un maldăr de foi de care cavalerul se împiedică într-o bună dimineață.
“Sfântă Fecioară, zise el citind un răvaș. Poate e o minune dumnezeiască sau poate ca e doar căldura și a turbat de tot.”
Dar lupul îi spuse ca astea erau prostii și că scrisorile veneau de la o fată cu părul ca frunzele de toamna care locuia în sat și avea flori la fereastra. Și cavalerul citi o foaie și îincă o foaie și din ochii lui începură să curga lacrimi care șterseră literele, florile și inimioarele și picară mai departe în capul lupului.
Și în fiecare zi lupul ducea scrisorile Jacintei la castel și scrisorile cavalerului către ea și între două picaturi punea capul în poala rochiei de mătase și se lăsa scărpinat între urechi.
După un timp, cavalerul își puse armura de argint și hotărî că venise vremea să coboare în sat. Și văzu că ferestrele Jacintei erau pline de flori și că părinții ei erau de neam bun, deși nu chiar atât de bun ca al lui. Dar lada de bani pe care hotărâră să o dea ca zestre îi spulbera orice îndoială și Jacinta plânse de bucurie că avea să locuiască la castel.
La nunta venira toți cavalerii și oamenii de seama cale de trei zile împrejur și toți fură de părere că Jacinta era cea mai frumoasa mireasa de sub soare și cavalerul era cel mai nobil mire. Iar lupul mâncă la ei la masă și seara se lăsă scărpinat între urechi.
Zilele treceau și cavalerul începu din nou să plece la prieteni și la vânătoare. Dar Jacinta nu se plictisea pentru ca lupul era mereu la ușa ei și seara când se facea frig se aseza la foc și isi punea picioarele pe el ca pe un covoraș. Iar câteodată lupul se urca la ea în brațe iar alteori se strecura în pat și de la o vreme nici nu mai arăta așa de napârlit. Chiar dacă trandafirul se uscase de mult și privighetoarea plecase în alte țări, viața la castel nu era chiar atât de tristă.

Dar într-o dimineață Jacinta se trezi și se uită pe geam la ploaia care curgea și simți că n-avea chef să mănânce nimic. Goni lupul din pat și se gândi la zilele de vara și la stânjeneii de pe malul lacului. Apoi se gândi la puii de vrabie care tocmai ieșiseră din oua, la iezi și la copilașii care alergau prin sat. Și din nou încerca să manance ceva dar pentru ca îi era foarte rău chema doctorul. Iar seara arunca cu o carte în capul lupului și îi închise ușa în nas.
Și cavalerul se întoarse de la vânătoare și se sperie groaznic pentru că Jacinta nu mai era deloc rumena ca un boboc de trandafir ci galbenă ca lămâia iar ochii ei nu mai erau limpezi ca apa lacului, ci roșii de atâta plans. Și jură să facă orice îi stătea în putință ca lucrurile să fie din nou așa cum fuseseră îinainte.
“Atunci trebuie să gonești lupul de aici. “ – a zis ea. “Altfel am să mă întorc la mama și la tata sau am sa plec oriunde am să vad cu ochii in lume. Sau poate am să mă duc chiar la mânastire și am să mă călugăresc. De când ai plecat lupul ăsta mi-a facut zile negre și în fiecare zi a încercat să mă mănânce. De aceea nu mai dorm nopțile și culoarea mi s-a dus din obraji. Dar dacă are să plece de aici am să mă simt pe dată mai bine.”
Cavalerului îi păru rau că jurase să facă orice dar cuvântul era cuvânt.
“Poate ca daca îi dau câteva bețe am să-i bag mințile în cap.” – zise el. “Pentru că, dacă îl gonesc din padure are să moară de foame și oamenii or să vorbească.”
Dar Jacinta spuse ca nu exista cale de întors și că lupul nu mai putea să rămână la ei în castel nici trei zile împreună cu cea de-alaltaieri. Și mai spuse că țăranii din împrejurimi se plângeau de el și că lupul mâncase îintre timp câteva fete din sat iar acum se pregatea să-i faca ei felul, de îndata ce cavalerul pleca din nou la vânătoare. Apoi plânse din nou câteva ceasuri și se jură că mai bine pleca la mânăstire. Iar cavalerul se înfurie și își smulse părul din cap și se plimbă în lung și în lat prin cameră șchiopătând.
Și după două zile și trei nopți scrise un zapis prin care îl alunga pe lup de la castel și de pe toate pământurile lui, în vecii vecilor și fără nici o putință de iertare. Și îi luă ca martori pe preot și pe notar că totul se făcuse după lege. După care iscaliră, iar cavalerul pică ceară și își apăsă sigiliul ca la carte, încât să fie limpede pentru toata lumea ca nici un lup nu avea sa mai puna vreodată piciorul în ținuturile lui.

Și așa lupul a fost alungat pentru că, deși a încercat să spună ceva în apărarea lui, nu știa să plângă și nici nu avea ochii ca apa lacului. Dar înainte să plece s-a uitat lung la fereastra unde dormea Jacinta și și-a adus aminte de cântecul privighetorii.
“Daca pentru o singură clipă
Ai putea să simți ce simt eu
Toata viața mea n-ar prețui
Cât acea singură clipă”
și-a zis el. Dar din fericire Jacinta nu simți nimic, pentru că altfel ura din inima lupului ar fi omorât-o și ar fi fost păcat.
După un timp Jacinta a nascut un băiat sănătos care ar fi fost leit cavalerul dacă n-ar fi semănat puțin cam mult cu lupul. Dar era un copil frumos și toată lumea bună spuse că povestea s-a sfârșit cum trebuia. Și mâncară și băură trei zile pe socoteala cavalerului și a Jacintei, după care se întoarsera la casele lor.”

“Și ce s-a mai întâmplat cu lupul?” întrebă Farideh.
“Probabil a murit de foame.” – spuse Regele. “Sau de inimă rea… Și oamenii au vorbit un timp după care au găsit alte bârfe… Asta dovedește încă odată că adevărul nu triumfă decât în cel mult trei cazuri din șapte și că orice poveste se termină cu o morală.”
“Dar eu nu vreau ca lupul sa moară.” spuse ea bosumflându-se. “Toate poveștile astea se termină atât de prost! Și pe urma cine are nevoie de morală?”
“De fapt lupul n-a murit. – zise Adrián. E adevărat că un timp s-a gândit destul de mult la asta, dar până la urmă un prieten i-a bagat mințile în cap și i-a explicat ca peste tot unde erau lacuri și stânjenei erau și broaște destule.
Întâmplator, lupul avea un bunic care, tot întâmplător, cunoștea toată lumea bună de la curte. Așa că, după un timp, lucrurile au mers din ce în ce mai bine pentru el. Dar de la întamplarea cu Jacinta lupul a început să mănânce fără milă toate fetele și nevestele care îi ieșeau în cale și unele dintre ele au plâns mult și bine la mânăstire, după aceea.”

------------------------------------------------------


dedicată unchiului meu D. Woolf, un mare specialist în povești cu lupi



Pictures - courtesy of Gina Litherland