Niciodată… Explozii de neant. Fulgere de beznă. Descreierare. Va fi niciodată, va fi…

Arsura nesățioasă a amintirilor – stigmate crud aprinse în carnea tot mereu vie.

Bucurii cu obrazul de ceară, vîrtej de lehamite, la ce bun, cu ce suflet să crezi c-ai mai fi?

Sîngele care înfierbîntat clocotea fără ieșire – dementă prăvălire de speranțe – țîșnește acum înspăimîntat în abis.

De parc-aș fi electrocutat… un curent înalt de viață a trecut m-a doborît la pămînt. Zac neputincios. Nimeni n-are curaj să mă atingă.

N-ai existat. Acum – fracturată din mine – te-ndepărtezi asteroid vertiginos, pămînt al făgăduinței ireversibil pierdut.

Și deodată – miraculos – mă ierți și mulcom te alegi ca miezul de senin al ceții…

O coajă de săpun, o periuță șuie… și cîteva melodii mai insistă, mai rezistă, tenacitate candidă, ușor țîcnită, neluînd seama la omeneasca, preaomeneasca, suverana înrăire.

Golit de viață, doar pompe gîfîind mecanic, lichide clipocind cu hărnicie tembelă… Un licăr de conștiință… livid.

Pășind prin ploaie s-asculți vuietul apelor zorite-n prăvălișuri mărturisind preajma tăcerii ființei…

Și dacă sufletul mi-a fost încă o dată ucis, acest trup cu atît mai mult se-nverșunează sub soare. Sînt năclăit în praf și sudoare, dar carnea ca sub rouă-mi înflorește și inima-și găsește bezmetic ritmul în triumf.

Bucuria tachinării, alintul degetelor. Colier de tandră amenințare – mîini în jurul gîtului împletite-n mîndria sfidării.

Mărturisiri de mînă stîngă, de-mpiedicata stare de suflet – nătîngă. Versuri lustruite de vînt, cu zvon și-ndîrjire de pas tipărite-n pămînt.