Azi am invatat sa iubesc. M-a cuprins o liniste infioratoare si am realizat… iubesc intunericul!
Am invatat sa simt caldura inghetului si lumina noptii. Toate ma cuprind in acelasi moment…toate imi soptesc despre dorul de nefiinta. Noaptea se asterne usor si raza de lumina imi patrunde in suflet. Ma incalzeste…Cateodata prea tare...si simt cum ard. Simt o flacara imensa acoperind inima mea impietrita… dar nimic nu se schimba. Durerea ramane acolo neclintita, lasandu-ma fara nici o urma de speranta. Nici nu mai incerc s-o inlatur…poate e mai bine asa…poate va lua forma unei umbre si atunci nu as mai avea nevoie de nimic. Sa iubesc durerea? De ce nu? Nu m-a dezamagit niciodata…e mereu langa mine…suntem nedespartite. Si totusi… ea nu exista dincolo. Deci si durerea e ca toate celelalte lucruri…dezamagitoare! Va pleca la un anumit moment. Dar atunci voi fi libera. Libera cum am visat mereu…libera cum ar fi trebuit sa fiu dintotdeauna.
Dar acum ma simt diferit. E ceva ce ma-nconjoara…e ceva ce trebuie simtit. Prezenta tulburatoare a fortei imaginare ma arunca intr-o stare de euforie traumatizanta. E nevoie de mai mult ca sa fiu un inger… E nevoie de mai multa simtire si mai putina credinta!
Si atunci ma las purtata de valul transparent al senzatiei. Am impresia ca am ajuns. Simt negura inundandu-mi intreaga fiinta. Simt ca plutesc… E intuneric iar eu sunt una cu el. Ma pierd dar nu imi pasa…Sunt acolo!
Dar deodata..cad… Totul revine la normal. Realitatea e din nou stapana. Sunt sclava ei. Il chem….dar nu mai vine! “Mai multa simtire”… cuvintele-mi rasuna in minte ca un ecou…neincetat. As vrea sa ascult darn u mai am putere…ma doboara…ating pamantul rece si am o strafulgerare. Ceva ma trage mereu in jos… Fantomele mintii imi cer viata innapoi. Isi revendica dreptul asupra mea. Cedez…Cedez in speranta ca voi ajunge la el…si ochii mi se inchid!
Insa m-am trezit mai trista decat am adormit. Vad lumina orbitoare si stiu ca ma aflu in locul nepotrivit. Deschid ochii mai larg…in jur numai lumina…Unde sunt?
`