Stiu ca sunt diverse feluri de interpretare a corectitudinii si consider ca trebuie sa recunosti existenta unor multiple cai asa zise corecte de a trai.

Probabil ca ai putea face confuzia corect - moral. Ce este moralitatea ? Un sistem de convingeri, valori si judecati asupra justitiei sau nedreptatii actiunilor.

Una din ipostazele dezvoltarii psihice umane este stadiul moralitatii principiilor individuale de conduita, in care oamenii isi aleg propiul set de valori etice. Desigur ca trebuie sa se ghideze si in functie de restul societatii, dar fiecare dintre noi trebuie sa decida cat de mult doreste. Cenzurarea in numele moralei sau poate al altor principii, poate duce la conflicte interioare puternice.

Din unele studii psihologice reiese urmatoarea concluzie:

Comportamentul pare sa fie mai mult dependent de circumstante si mai putin legat de judecata morala, moralitatea nefiind o calitate stabila a persoanei, ci un raspuns care variaza in functie de cerintele situatiei respective.

Secolul modern nu mai puncteaza decizia morala, acest tip de gandire fiind mai apropiat tenebrosului Ev Mediu, dar poate si atunci ar fi fost diferit, daca Inchizitia nu ar fi vegheat ca un sceptru amenintator deasupra celor care erau obligati sa ia in considerare morala crestina. Nu stiu daca Dumnezeu exista si dupa parerea mea � nu exista. Consider insa ca oamenii au nevoie sa creada in ceva�Eu cred in mine si doar in puterea mea. Poate sunt egocentrica, dar asa cred eu, in mine. Sau poate dau dovada de un pic de lasitate, pentru ca daca Dumnezeu nu exista, atunci nici un pacat nu conteaza, nici un pacat nu da nastere raului. Nu sunt chiar ca si Nietzsche, si nu spun ca Dumnezeu a murit, tind sa inclin inspre parerea lui Cioran, care nu e contra divinitatii, e doar sceptic cu privire la existenta ei Dumnezeu este o disperare care incepe unde sfarsesc toate celelalte.

Ma ingrijoreaza mult prea putin faptul ca decizia de a te seduce e una bazata pe estetica si nu pe morala. Imi placi si cum spunea o buna prietena de a mea cand vedea un barbat pe gustul ei: e genul care iti poate oferi multiple orgasme vizuale. Eu te incadrez in acel gen pe tine, oh si inca cum ...
Te chem dar ce pot sa iti ofer ? Am puterea mea launtrica, forta cu care imi apar dorintele, stiinta mea dar mai ales adevarul. Intotdeauna pot oferi adevarul. Si tot ce vreau este sa iti imparti sufletul cu mine. Vreau sa te cunosc in intregime nu fragmentar, vreau sa mi te dezvalui asa cum esti nu asa cum te-am imaginat eu, nu vreau sa fi un personaj, mai mult decat personajul principal al dorintelor mele, vreau sa fi persoana dar pentru asta trebuie sa imi permiti sa te descopar. Si ce e rau ca vreau sa ma pot apropia de tine? Simt setea de a te cunoaste. Urasc superficialitatea, vreau sa te inteleg nu sa te ghicesc. Nu ca sa te judec, nu ca sa te chinui, nici ca sa iti caut puncte vulnerabile. Eu nu vreau sa fac razboi cu tine, vreau sa fac dragoste cu tine. Condamna-ma, dar invata-ma ceea ce preferi, numai astfel ma pot apropia cu adevarat. Sau te temi de apropierea mea?

Daca ar fi asa, nu ar fi o problema, pentru ca nu exista motive justificate de teama. Dar daca poate nu ma vrei, ce as putea face ? Dorinta...Daca nici macar dragostea nu e eterna, cum ar putea fi dorinta ? un foc extingibil ? Trebuie lasat sa piara cand este extenuat...nu trebuie resuscitat...dar se poate totusi incerca. Si care ar fi definitia dorintei? Un raspuns involuntar la un stimul. Prea sofisticat. Adevarata putere se dezvolta doar in absenta dorintei caci ea ne absoarbe fortele, dar ne permite sa fim asa cum ar trebui, umani. Dorinta e precum morfina, precum drogurile, la fel si dragostea, o singura doza si esti inrobit. Dorinta exista, si iubirea exista, se revolta in interiorul nostru, ce alchimie diavoleasca, caci dorinta e rebela iar Lucifer ingerul de geniu, revoltat, adevaratul personaj exceptional si prin excelenta romantic. Ce gluma de prost gust ar fi viata fara ea, ce ironie e aparitia si trecerea ei prin noi. Intr-un moment stralucim de forta vitala si in urmatorul doar tacerea ne implineste si suntem din nou goi pe dinauntru. Despre iubire si ura, depre ceea ce am discutat, nu e asa. Linia dintre ele nu e subtire pentru ca linia nu e intre ele. Sentimentul opus dragostei nu e ura, ci indiferenta.

Pentru mine, dragostea e un sentiment care iti lumineaza mintea, si te ajuta sa privesti alt cumva lumea...Iti deschide ochii, iti umple de iubire si incredere inima, cred ca-i un lucru minunat! Dar in aceasi masura e un fenomen inexplicabil. Obisnuiam sa cred ca nu exista, pentru ca in realitate e asa un sentiment bizar. Consider ca in dragoste, dar si in viata in general, nu e loc de inhibitii sau de false pudori. Ar fi o risipa a acestor doua mari daruri, iubirea si viata. Oare chiar sunt doua? Nu e iubirea datatoare de viata si viata nu inseamna iubire? Irelevant acum caci m-as pierde in detalii. Si atunci reprimarea dorintei (pe care acum o echivalez cu dragostea, caci in fond exista diverse genuri de iubire) ar fi adevarata sinucidere. Sinuciderea mi se pare cel mai urat mod de a trata viata...e o lasitate si asta ma dezgusta. E grotesc. Daca cineva se sinucide pentru ca simte ce nu mai poate face fata, n-a invatat nimic din ceea ce i-a fost dat si inseamna ca n-a stiut sa aprecieze viata... eu ii condamn si ii judec pe cei care recurg la un asemenea gest, desi poate nu am dreptul acesta...imi lasa un gust amar si stiu ca eu n-as face asta...

E slabiciune, dar exista atatea slabiciuni. Una dintre cele mai rele ar fi sa nu isi recunoasca omul nici sie insusi unele chestii pe care le considera din motive stiu eu, de educatie sau sub influenta societatii ca nedemne, dar totusi le resimte. Ce facem cu lucrurile de acest gen ? Nu le putem schimba. Ne resemnam, traim frustrati ? Nu noi ne-am ales temperamentul, dar daca nu noi, cine ? Creatorul nostru ? Dar cum, Creatorul nostru, nu este Dumnezeul cel perfect ? Cum de ne-a creat cu defect ? NU! Nu ne-a creat El cu defecte ci ne-am stricat noi pe drum. Efortul nostru ar fi zadarnic sa le mai schimbam, caci e tarziu, asa ca de ce sa nu traim conform lor ?

Psihologia nu ofera raspunsuri complete la intrebarile: Cum se poate gasi adevarata indentitate ? Cum pot fi ajutati oamenii in construirea unei imagini de sine reale ? Cum isi pot stabili adevarata valoare ? Dar ce anume da valoare fiintei umane ? Eu cred ca individualismul, fiecare sa se exprime asa cum simte, cu precizarea ca nu sunt adepta haosului si lipsei civilizatiei? Si atunci cum se poate realiza o stare de libertate care e totusi ingradita ? Pai e si normal, trebuie sa fie o doza de ratiune in acele dorinte si nu trebuie sa ranim pe altii.

Ceea ce-ti trebuie, vei gasi in ceea ce ai. Asa sa fie?
Dezamagirea provine intotdeauna din iubire. Inainte sa ma contraziceti raspunzand ca dezamagirea vine din speranta, as vrea sa va puneti intrebarea din ce vine speranta. Eu consider ca provine din dragoste, bineinteles acceptand termenul in sensul general, caci dragostea este de multe feluri. Orice gen de speranta se trage dintr-un fel al iubirii, nu necesar strict romantica, poate si amicala. O sa va ofer un exemplu pe care poate voi l-ati considera, daca nu as incerca sa va explic punctul meu de vedere, drept, contraexemplu. E vorba despre sperantele profesionale, de ascensiune sau chiar parvenire. Chiar si aceasta categorie provine din dragoste, desigur dintr-una egoista, iubirea de (si poate doar de) sine.

Fac intotdeauna ceea ce vreau eu, pentru ca implinindu-mi dorintele am gasit reteta fericirii mele personale. Am o doza incredibila de optimism in mine si refuz (cu incapatanare!) sa cred in renuntare. Daca ai putea tu sa intelegi pe deplin asta, ai face la fel. Poate in unele domenii nu caut mereu sa inving, dar cred in ceea ce doresc cu adevarat si sunt o luptatoare.

Cateodata ma intreb ce folos ca am facut in viata tot ce am vrut. Am reusit asta doar pentru ca intotdeauna am stiut sa calculez la rece cam cat de mult imi permit sa visez. Odata s-au petrecut lucruri la care nici nu indraznisem sa visez. Exista un moment in viata fiecarui om, in care realizezi ca nu mai esti tu. Nu sti neaparat cand s-a intamplat aceasta dar constati ca ceva s-a schimbat, ca nu mai poti fi cel de inainte. Poti doar sa accepti provocarile prezentului.