Cea mai mare frustrare e faptul ca nu pot sa vorbesc cu ea cat de mult imi doresc. E normal. Distanta dintre noi isi spune cuvantul chiar daca spiritul poate, e mai aproape decat pot crede.

Sunt constient ca nu am sa-i pot spunea vreodata ca am intarziat acasa doar pentru ca mi-am dorit sa tipe la mine intrebandu-ma unde am fost si spunandu-mi ca si-a facut griji, iar eu sa ii spun ca am inatarziat doar ca sa ii fie mai dor de mine si ea sa ma ia in brate gingas. Nu am sa pot niciodata sa o cuprind in brate atunci cand obositit dupa o zi de munca mergem la culcare. Nu am sa pot niciodata sa gatesc pentru ea, pentru ca apoi ea sa rada de mine pentru ca am pus prea multa sare (lucru pe care nu il fac niciodata) sau eu sa rad de ea cum se uita la mine cu ochii cat se poate de mari, din cauza cantitatii imense de ardei pe care o consum! Dar lucrurile asteea sunt doar frustrari nevolnice la care nu ma mai gandesc, frustrari pe care le-am uitat odata cu intelegerea naturii ei.

Si de aceea cea mai mare frustrare a mea e faptul ca nu pot vorbi cu ea cat de mult imi doresc. Cuvintele sunt singurele lucruri care ne unesc. Pe care le putem impartasi. Cuvintele pe care le spunem, adevarurile, semiadevarurile sau minciunile pe care le spunem de fiecare data unul altuia. Nu-mi pasa de restul! In clipa aceasta cuvintele ei sunt subreda punte pe care o pot gasi si culmea e ca nu vreau a ma desparte de ea...

Insa, mai fantomatica decat mine, mai ascunsa decat, mine pare sa ii fie mai frica, iar eu ma sting zi de zi, cand nu pot vorbi cu ea...

Un vis e doar un vis... si tu... ei bine pe tine te regasesc doar in visele pe care nu le pot stapani... Oare... oare vorbele tale vor fi vreodata atat de reale pe cat de reala imi pari tu?