UITAREA


Alerg după umbre în fiecare zi. Le desenez pe perete, apoi le memorez. Ploaia, dulce de vară, îmi dă fiori. Privesc din „turnul” meu înalt, cum se oprește pe pământ strop cu strop. Teama de cunoaștere mă macină în fiecare zi, îmi doresc să mă afund într-un somn profund și să uit ceea ce am uitat deja.
Îmi reprim furia în muzică, și fericirea în lacrimi. Mă trezesc adesea după lungi coșmaruri și încerc să uit. Omit anumite lucruri, intenționat. Îmi place să îi pun în dificultate, îmi doresc să îi chinui.
Am venit aici acum trei ani. Un ospiciu liniștit în creierii munților, condus de măicuțele catolice. Îmi amintesc accidentul ca și cum aș fi acolo, încă. În fiecare minut îmi văd viața cum trece prin fața ochilor. O dată ajunsă aici am refuzat să îmi amintesc cine sunt, de unde sunt și ce mi s-a întâmplat. Am refuzat să îmi amintesc doar pentru urechile lor, îmi place liniștea care dăinuie. Mă simt acasă!
Uneori îmi găsesc liniștea în chipurile lor calde, alteori în grandoarea munților, pe care îi pot vedea din camera mea.
Când sunt furioasă, sunt pe mine. Niciodată nu dau vina pe altcineva pentru ce mi s-a întâmplat, pentru viața anterioară sau pentru greșelile ce s-au strecurat.
Mă gândesc la mine ca la un virus prost plasat. Un virus de care omenirea a scăpat răsuflând ușurată. Chipurile, banale, din amintirile mele, mă fac să mă înfurii, să-mi pierd controlul. Îi văd fața în fiecare zi. Acea figură care m-a chinuit în toți acești ani. De multe ori șterg cu buretele chipurile care îmi invadează amintirile, dar ele apar la nesfârșit.
În seara asta am hotărât să nu adorm. Vreau să alung coșmarurile lungi, iar lor nu le pot destăinui. Încerc să mă ascund de mine, undeva în subconștient. Realizez că am rămas singură, și nu pentru că așa au vrut ei, ci pentru că mi-ai dorit eu. Singurătatea și liniștea sunt singurele care mă mai țin în viață. Nu e o viață perfectă, dar este viața mea.
Perdeaua se mișcă agale în bătaia vântului, parcă ar dansa pe o muzică neauzită. O pală, ușoară de vânt intră sfioasă. Îmi mângâie mâinile aspre și arse. O primesc cu plăcere! O îmbrățișez și mă scufund în ea. Alerg precum Dante pe un tărâm necunoscut muritorilor. Încerc să găsesc acel Purgatoriu care să mă elibereze sau să mă subjuge.
Nu vreau să mă regăsesc. Vreau să mă uit pentru totdeauna, vreau ca amintirile să îmi dispară și în locul lor să rămână vidul, întunericul.
Uneori mă simt de parcă aș cădea într-o groapă care nu se mai termină niciodată. Am impresia că nu voi mai ateriza. Dar..., poate că nici nu îmi doresc, poate că singura mea dorință e de afundare și nu de aterizare. Îmi place să mă afund în lăuntrul meu. Să mă confund cu eul meu sau să îl confund pe el cu mine.
Vreau doar să uit că exist, vreau să uit că am amintiri. Trăiesc sau nu trăiesc? Dar, trăim oare cu adevărat? Sau doar încercăm?
Mă înec în gândurile mele, mă scufund în visări fără sfârșit. Alerg către o lume pe care nu o pot găsi decât în interiorul meu. Dar..., o pot găsi oare?
Încerc să adorm! Încerc să adorm pe veci, dar somnul nu vine. Îmi ascult singurătatea și o înțeleg. Poate, cu timpul voi învăța să mă păcălesc. Poate, voi învăța să uit, să iert...
În umbrele științei se naște nemurirea, dar cine își dorește o viață de zeu într-o lume crudă? Prevăd viitorul. Totul va îngehța. O nouă era glaciară va pune capăt păcatelor omenești. Se va naște o nouă omenire, iar cea în care trăim va fi uitată.
Se vor naște noi legende, noi credințe, noi uitări...
Lasă-mă să uit, durerea, prostia, prefăcătoria, înșelăciunea! Lasă-mă să-mi uit propria viață, propriul destin, dar ajută-mă să uit și durerea omenirii.
Mă întorc către fereastră. Stropii mari îmi bat ușor în geam. Îi privesc, oarecum surpinsă și fericită. Mă duc cu gândul la apa mării, atât de pură și de veșnică. Este singura veșnicie care merită trăită. Veșnicia mării, eternitatea misterelor veșnice. Mă înclin în fața ploii și în fața zeului care o poartă de atâtea secole pe umeri. În fața frumuseții și măreției ei.
Îmi ascund fața în palme, ferindu-mă de fulgerul ce mi-a luminat camera. Pentru o clipă am crezut că mă va prinde în mrejele lui, că mă va purta în măreția cerului.
Privesc! Cu ochii plini de lacrimi. Privesc, iert și uit!
O nouă dimineață, un nou început. Ele intră sfioase, ca de fiecare dată. Îmi aduc ceaiul cald și câteva felii de pâine. De cele mai multe ori îmi zâmbesc, dar astăzi sunt triste, mai triste ca niciodată. Cea blondă, îmi aruncă un zâmbet forțat. Împietresc! Mă simt departe de ele pentru prima oară.
Ploaia s-a oprit. Soarele își arată, forțat, razele calde. Întind mâna către el și caut uitarea. Mă voi uita în cele din urmă. Poate că soarele mă va șterge sau poate ploaia.
Sunete stranii mă duc pe drumul somnului profund. Încerc să nu adorm, nu acum când încep să mă uit!