O incapere plina de oameni cunoscuti ma primeste cu caldura, simt linistea, simt caldura. Toti par fericiti, fiecare gest, fiecare privire le tradeaza linistea. Brusc, lumina din ochii ce ii privesc se transforma in lacrima, zambetul unui batran aflat langa acei ochi se transforma in grimasa, toti fug, plang vor sa se ascunda, privind speriati spre fereastra. Doar eu simt ca ceva ma impinge spre geamul inchis. La inceput nu mi-am dat seama, nu stiam ce se intampla, apoi, din ce in ce mai aproape un chip de monstru statea afara, sau poate ca levita, ii era frig, avea ochii tristi, parea un copil nevinovat. Mi-am adus aminte de imaginea Diavolului pe care cei din jur mi-au creat-o in copilarie: ceea ce vedeam acum in fata ochilor semana fizic cu acea imagine, dar privirea, privirea lui nu ma infiora, ma atragea. I-am deschis fereastra si am asteptat nerabdator sa intre in incaperea goala deja, el doar statea acolo, nu a intrat, a ridicat o manuta cu un trandafir negru. Mainile erau batrane, negre, pline de rani, cu unghii lungi si la fel de intunecoase, iar trandafirul acela parea o prelungire, asemeni cactusului urat, intepator, respingator chiar, care din cand in cand, ofera lumii o floare minunata, si toate acestea din uratenia lui. Am luat trandafirul, il priveam caci un spin ma intepase, sangele nu a curs, nu am simtit durere si intrebator am cautat privirea micului meu monstru de la fereastra. Nu mai era acolo, in locul lui o lumina orbitoare ma mangaia dinspre rochia alba a unei fiinte de o frumusete imposibila. Era ceea ce in copilaria imi spuneau parintii ca se numeste inger, si totusi in ochi, aceeasi sclipire trista, acelasi chip de copil, acelasi mister, aceiasi lumina doar ca acum e alba nu neagra si invizibila ca inainte. Femeia aceea in alb sau ingeras ce era plutea in aer deasupra tuturor si ma chema, cu ochii cu degetele lungi, albe, curate, cu zambetul trandafiriu. O clipa am vrut sa o urmez prin aer, mi-am dat seama ca nu pot si am iesit in curte, eram aproape ne despartea doar un gard. M-am prins cu mainile de gardul rece si am inceput sa urc, sa urc, eu urcam insa mai incet decat gardul. La un moment dat am simtit ca nu se mai inalta gardul, am reusit sa ajung sus dar era prea tarziu, m-am trezit.
A fost un simplu vis, a fost oare o poveste sau poate undeva in mintea mea este o alta lume in care inca mai traiesc demoni si ingeri? E lumea si viata de dincolo de constientul meu e mai simpla, chiar daca pare mai complicata. De ce scriu despre acest vis? Pentru ca a fost primul vis care m-a ajutat sa vad si dincolo de masca oamenilor. In fiecare demon se ascunde cel putin o pana din aripa unui inger.