stau așa cu cartea ta în brațe
mâinile căzute a neputință
ochii deschiși a neputință
cum mai putem să scriem când tu ne-ai născut pe toți
ai pus îngerii în pietre
ai născut pasărea albă cuvântătoare cu aripi atât de mari
atât de albe
stau uite așa și citesc
și știu că nu mai pot scrie
ai bătut tu în cuie cuvintele
limba asta poezească ai prins-o în cuie
ai întins-o către toate cele patru zări
și noi mergem pe ea călcăm o bătătorim bine
mergem pe trupul tău întins și el înspre cele patru puncte cardinale
ne întinzi când un măr
când un câine
ne inviți în corturi
la naiba, Nichita,
am nevoie de un cuțit ascuțit bine să îmi crestez conturul
și să pic
să bubui cu mine de pământ
să nu mă mai doară dragostea de tine
și să mă rostogolească vântul departe
departe
departe