Sa-ti vezi de drumuri e un act sapiental. Pe unul dintre cele doua drumuri ale mele mai trag cu ochiul in parti straine, dar nu ma abat. In paralel, imi urmaresc si drumul celalalt; el merge tot drept, dar brusc o ia la stanga. Acum, mi-e dor de mine, celalalt, maine, poate revin la cel obisnuit, la drumul liniar. Si observ cum in mine e o lupta: unul merge drept, celalalt e tot spre stanga sau spre dreapta. Poate ca sunt mai mult decat merit, pentru ca nu esentializez spatiul, nu il punctez. Aceste doua drumuri imi ridica doua intrebari: port in mine vreo valoare? Oare sunt axiofor?
Viata ne spune ca la prea mult vant si drumuri e si multa impleticire. Ma leagan usor adancit in mine si nu mai gasesc sprijin cand ma odihnesc. Orologiul atavic isi cauta radacinile si venise cu ideea sa produca o clepsidra care sa inchida in interior toate calatoriile incomplete. Intr-un capat al clepsidrei era drumetul liniar, in cel opus- calatorul instabil. Astept sa se rastoarne in clepsidra nisipul propice asa-numitei “ore a marturisirilor”, si transpir, asemeni eroilor lui Caragiale, dar eu o fac cu mult inainte de a ma explica. Dupa parcurgerea drumurilor, marturisirea ma dispenseaza de o iertare speculativa, ma impaca cu uluirile si necazurile mele.
Am ajuns pe la mijloc și încă n-am spus nimic. Mai am de facut o calatorie in centrul cosmosului, de unde pot sa strig liber: “impinge-ma Sisif”. Si daca Sisif e ocupat si dau peste o pustietate, inteleg sensul ei profund, si voi cere vanturilor deserturilor sa transmita Fetei Morgana sa ma mai astepte. Cand voi scapa de drumuri si voi ajunge in marginea marii, in lumea celor-cu-meduze, voi invata sa mananc meduze si voi inota o zi, o luna, voi face pluta, voi sta in dunga, cumva trebuie sa-i dau de capat. Si totusi sper ca Marele Public nu-i o apa si-un pamant, ar fi trist sa fie asa!
Drumurile m-au condus in abisuri transsubstantiate, unde, in loc de urme, pasii sapa adevaruri. Mi-am legat picioarele si inima cu drumuri, iluzii reinventate zilnic. Doar vantul, ca un ochi rasucit, ma mai racoreste! Si ce ne scapa in legatura cu drumurile? Cararile vietii ne duc cand si unde vor, ne scapa esentialul lor!... Omul nu intelege ca drumul sau poate sa ii fie si tarfa, si zana, ca el ii cara amintirile, ca drumul e o proiectare in si pentru om. Practic, tot ce se cojeste de pe Zidul Plangerii noi luam pe drumuri in picioare.
Numai ochi si oglinzi sunt in sufletele noastre, si ii stergem, din cand in cand, cu o “batista necaragialiana” astfel incat totul sa devina zilnic drum inspre altceva. Asa lasam sa se vada mai bine ce ni se ascunde in spatele tacerii. Si, dupa ce ne parcurgem drumurile posibile, exista dorinta sa ne privim dintr-un maine in care sa poposeasca pentru noi diligentele de ieri, ori sa facem dupa cum zice Hamlet: “sa tinem mereu oglinda vremii!”