poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 10613 .



Prima felicitare de Anul Nou
eseu [ ]
Versiunea românească: Dușan Baiski

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Chang_Shiang_Hua_ ]

2004-12-10  |     |  Înscris în bibliotecă de Dușan Baiski



Încă nici nu se consumaseră zilele de noiembrie. Într-o dimineață, am deschis cutia poștală și am zărit, pe neașteptate, o felicitare de Anul Nou. Era prima din anul acesta. Incredibil, anul a trecut cât ai bate din palme și a venit iar sezonul trimiterilor de felicitări.
Am deschis plicul și am știut imediat că felicitarea mi-a fost trimisă de către Sue, întrucât numai ea alege pentru mine reproducerea unei lucrări a artistei plastice Georgia O’Keeffe. Într-adevăr, pe felicitare era reprodusă o lucrare denumită “culoare neagră”. Suprafața felicitării era neagră, în timp ce chenarul pentru această negreală era de-un albastru spălăcit. De la colțul din stânga de sus și până la colțul din dreapta de jos al acestui perimetru negru, era desenată litera L, pe care artista a realizat-o cu o linie fină. Din ea răzbătea strălucirea unui alb ascuns. Cel mai atrăgător era faptul că la bucla unde se uneau liniile literei se găsea un punct mic și alb. Dacă omul se scufunda în negrul acesta fără de sfârșit, în sublimul negrului, în eleganța negrului, de îndată îl asaltau “marile gânduri”.
Într-un anume an, la San Francisco, am fost la spectacolul primului ansamblu din U.R.S.S. care se afla în America. Am împins prin noapte căruciorul în care se afla Sue. La întoarcere, de la teatru la casa ei, am trecut prin mai multe străzi; locuia în apropiere de cartierul negrilor. Am văzut pe stradă bețivani care zăceau adunați ghemotoc, care mormăiau ceva împleticindu-se și am resimțit teamă. Dar Sue, care stătea în cărucior, mi-a spus pe un ton liniștit: “Ei au băut ceva mai mult decât trebuie, nu ne vor face nimic!” Cuvintele ei ne-au trezit din nou starea de mai înainte, care ne-a stăpânit în timp ce urmăream dansul cazacilor. Purtați de această stare, ne-am întors acasă în siguranță. Experiența acelei nopți a semănat cu simțământul pe care mi l-a dat Sue și parcă acea noapte a fost lumina stelei care, din neant, ne luminează și pe mai departe. Purta cu ea un fel de putere deosebită, invicibilă.
Printre prieteni americani pe care i-am întâlnit, Sue a fost o persoană deosebit de înzestrată. Deschiderea ei spre cultura chineză a determinat-o să-și dea doctoratul din literatura chineză. Astfel a vizitat și Taiwanul, unde s-a preocupat de cercetare și, în același timp, a ținut cursuri. A cultivat o bunăvoință deosebită față de cultura chineză și poporul chinez. Și-a însușit profunzimea și înțelepciunea lor și resimte un puternic sentiment de mulțumire pentru prietenia călduroasă dovedită de chinezi față de ea. Era atentă, suferea din cauza relațiilor complicate dintre chinezi și față de predispoziția acestora vizavi de carierism și câștig. O tulbura abordarea studiului de către studenții chinezi întrucât își dădea seama că ei nu urmăresc decât notele și nu dovedeau atracție față de dobândirea adevăratei cunoașteri. Cu un anumit prilej, mi-a spus că, atunci când a lucrat la una din universitățile de stat din Taiwan, l-a prins pe un student înșelând. Nu a vrut să-i dea notă din dorința de a înlătura greșeala. La început, șeful de catedră a susținut-o, însă câteva zile mai târziu, studentul și-a pus relațiile în mișcare și, prin prietenii puternici și influenți, părinții l-au silit să-și revizuie decizia. El a invitat-o pe Sue la discuții și i-a dat de înțeles, discret, să cedeze în cazul cu pricina. Atunci Sue l-a invitat, la rândul ei, pe student și, criticându-l pentru purtarea lui, i-a spus: “De ce te-ai folosit de neadevăr? Știi că studentul care a fost la examen în locul tău a fost mult mai slab decât tine? El a făcut o mulțime de greșeli. În dobândirea cunoașterii este necesar să te bizui pe propriile-ți puteri.” Studentul nu a rostit nici un cuvânt în apărarea sa și nici nu a arătat vreo fărâmă de pocăință pentru purtarea sa. Ci doar a pronunțat, fără încetare, întrebarea: “Voi lua examenul?” Nu a luat în seamă cele spuse de Sue, ci doar repeta într-una “Voi lua examenul?” Pentru ea toate acestea sunau aiurea. A renunțat, a promis că-l va trece și i-a spus să plece. Sue m-a întrebat: “El e atât de neînțeles, la ce bun atâta grijă pentru numărul de puncte și pentru note?” Nici eu nu am fost în stare să o ajut să înțeleagă. În spatele acestui student stă o societate care caută doar formalitatea și nu acordă suficientă atenție esenței. Acesta era lucrul care îi determina pe studenți să ia o asemenea atitudine față de învățătură. Când s-a reîntors în America, la San Francisco, în juru-i s-au aflat o mulțime de chinezi. Majoritatea studenți din Taiwan care luau ore de la ea. Spuneau că “învață”, însă, de fapt, îi aduceau teme de casă cu rugămintea să le rezolve ea în locul lor și doar cu un singur țel: să-și onoreze obligațiile școlare și să primească note mari; chiar și studenții care studiau managementul veneau la ea după ajutor. Evident că, astfel, aceștia primeau calificativul cel mai mare, A, și treceau potrivit așteptărilor. Numai că lui Sue nu-i era nimic limpede și m-a întrebat din nou: “Ei nu știu să compună nici o banală scrisoare, la ce le-o fi folosind calificativul A?” Nu am fost în stare să-i ofer nici un fel de răspuns satisfăcător. Adesea, se întâlnește și cu astfel de cazuri ca, de exemplu, când vin studenții și-i destăinuie că nu le place nicidecum managementul, însă i-au silit părinții la studiu. Cele mai uzuale teme în discuțiile dintre acești studenți și Sue aveau un asemenea conținut: în ce parte a orașului s-au scumpit locuințele, unde au cumpărat terenuri intravilane pentru părinți, câți bani au câștigat etc. De fiecare dată când auzea așa ceva, pe de o parte simțea o mare neînțelegere, iar pe de alta, nu știa ce să le spună.
Pentru toate fenomenele pe care le simțim a fi așa și așa important este că sunt exact așa; rezultatul unei astfel de gândiri este că, printr-o asemenea atitudine, ne-am minimalizat nouă înșine autocritica, posibilitatea îndreptării și progresul. De aceea, înșelăciunile de la examene nu le produc nici un fel de remușcări, unicul lucru care îi preocupă fiind acela de a trece. Este oare posibil să fie acesta modelul tipic, ridicat de chinezi la rangul de lege, și anume că scopul scuză mijloacele? Și că de fac ceva rău nu simt nici un fel de remușcare? Pe de o parte, în asta găsesc motivul nemuncii lor și toată vina pentru insuccesele în învățătură o aruncă pe seama părinților care, vezi Doamne, i-au silit la așa ceva; iar pe de altă parte, abia așteaptă să li se ofere ocazia să fie ei aceia care să conducă afacerile familiei. În realitate, greșelile tineretului chinez, care nu-și are propriile aspirații, sunt, din această cauză, în așa fel încât tinerilor chinezi nu le trece prin cap să se elibereze de canoanele impuse de părinți și rezultate sunt controversatele lor acțiuni, care duc la ideea că în tot ceea ce fac se vede clar insatisfacția lor.
Îmi aduc aminte de prima mea vizită la Sue. Vorbind cu ea la telefon despre vizită, mi-a spus să sun la ușă și să aștept puțin. A adăugat că ea este o invalidă țintuită de scaunul cu rotile. Sue a fost înainte o femeie tânără și sănătoasă. Câțiva ani înainte, în vremea când a fost în Taiwan, își pierdea deseori echilibrul și cădea, așa, fără motiv. La întoarcerea în America, după nenumărate analize medicale, s-a descoperit că suferă de o boală rară: atrofierea mușchilor. Sistemul nervos începuse să o trădeze și problemele i se iveau începând de la picioare înspre părțile superioare ale corpului. Când am cunoscut-o, evoluția bolii fusese stopată, însă ea era țintuită în scaunul cu rotile. Datorită unui timp îndelungat necesar pentru tratament, a fost nevoită să renunțe la slujba de la facultate, astfel că pentru moment locuia într-o casă ce-i fusese alocată din considerente sociale și care se găsea în apropiere de cartierul negrilor.
Anul trecut, mi-am petrecut o vreme la San Francisco. La sfârșitul verii, razele soarelui de septembrie pătrundeau prin geamul camerei ei situată cu fața spre stradă. Lângă fereastră se aflau două ghivece cu flori, abandonate, pline cu flori violete; castronul pentru fructe, în care se aflau câteva mere și pere, expus în razele de soare, s-a transformat într-o suprafață fierbinte. Sub fereastră se auzeau strigătele bătrânilor și chemările în ajutor ale bețivanilor. Am observat că amândurora ne place povestea populară chineză, “povestea despre șarpele alb*”, care studiază și descoperă nebănuitele adâncimi ale naturii umane, la fel ca și tema ei de dragoste care abundă în sentimente și cutezanță. Îmi aduc aminte de acea după-amiază când m-am dus după Sue să mergem împreună la plimbare, la Sansalito. Acest loc se afla la periferia orașului San Francisco și era plin de peisaje artistice. Sue m-a rugat să o aștept puțin, a scos dintr-un sertar o pereche de cercei, și i-a pus la urechi și apoi a adăugat: “Haide să mergem!”
În felicitarea pe care am primit-o, a pomenit de un cutremur puternic, care s-a întâmplat nu demult, pe care mi l-a descris astfel: “Da, cutremurul a fost dramatic, dar, în afară de faptul că au căzut câteva cărți de pe polițe și de faptul că am rămas o zi și jumătate fără curent electric, nu am avut alte neplăceri.” Și a mai adăugat:” o mulțime de oameni care au fost cu mine în relații convenționale mi-au devenit după cutremur chiar apropiați. Aceasta deoarece și-au dat seama că pământul nu este chiar atât de stabil și solid...” Eh, Sue este omul care, după o catastrofă în viața sa personală, își dă seama că în lumea asta nu există nimic care să compenseze seismele și s-a speriat. În orice vreme și în fiecare situație, ea era dispusă să privească lumea cu ochii plini de mirare și curiozitate.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!