Că omul este bun și rău, asta se știe și se accepta, dar prin faptul că nu se suportă pe el însuși se creează un paradox.
Înzestrat la modul superlativ, fizic, spiritual și material, va fi prea mult pentru om. Va suferi de multă, de prea multă singurătate. Zeu printre oameni, se va simți prea-zeul alungat din propria-i împărăție, ce noaptea după lungul șir de gânduri, în vise i se arată.
Un zeu bolnav printre oameni, e un zeu mort in ceruri.

Filosoful mai întâi de toate este un om bolnav, pentru care nu există leac și odihnă; paradisul zace crepuscular in mintea sa căutătoare.
Sclipirea de-o clipa se pierde-n noianul propriilor interpretări și ale altora, așa cum fulgerul se stinge in furtuna propriu-zisă și pe care omul o transformă în potop. Străfulgerarea nu va putea fi explicată niciodată, iar ceea ce urmează, degeaba se descrie.
Însemnătatea unei revelații o cunoaștem cu toții și prin explicarea acesteia putem cauza alte revelații, altor indivizi, dar care vor fi de cu totul și totul altă natură pentru fiecare caz în parte. Mă refer la structura lor intimă, noumenală, nu la alcătuirea energetică, deci fenomenală.
Revelația este un continuum de idei aparent haotic, dar care încetul cu încetul se sedimentează si se ordonează de la sine, fenomen ce mi-l reprezint ca fiind însăși decodificarea acesteia, ce capătă un sine al ei, adaptabil cu sinele celui ce a captat-o, cu sistemul acestuia de gândire, cu semantica pe care o utilizează.