poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-11-24 | |
ACEASTÃ NOAPTE
Scriu pentru că nu am ce face, pentru a-mi pierde urma în această lume, un pretext subțire, care nu ține la o analiză mai atentă. Scriu pentru a nu abandona uitării acest moment, din această zi, din această oră a acestei nopți. Nu știu de ce dar peste tot apare acest mit romantic: autorul își începe confesiunea în miezul nopții, în adâncul ei, scotocindu-i măruntaiele. În căutarea a ce ? În căutarea viitorului și a unui răspuns pe care în mod evident nu îl va găsi. Încercarea va rămâne însă și, cu ceva noroc, îl va face faimos. Mai ales dacă își trage un glonț în cap sau înghite în exces niște pilule. Rămâne magia nopții, atunci când apar și se împlinesc dorințele sexuale cele mai acute. Scriitorul, un însingurat notoriu, nu poate fi satisfăcut pe deplin de nici o femeie și, de aceea, se aruncă în miez de noapte asupra nevinovatei bucăți de hârtie, încercând speranța descoperirii unei plăceri care să transceadă carnea. Un simplu om în căutarea morții. Cei care scriu mult și cu adevărat o fac numai pentru că le e frică de moarte, le e frică cu adevărat. Iar pe de altă parte sunt niște ultra-liberali ai gândirii deoarece își bazează viața pe o singură concepție valabilă: individualismul dus până la ultima limită: separarea de ceilalți prin cuvânt. Cei care scriu sunt și niște egoiști ireductibili (de aceea Isus nu și-a scris Noul Testament). Au ceva mai mult de spus decât lasă să se întrevadă «operele» lor. Un articol este o dâră pe care o lași în urma ta. O nuvelă, o urmă de bicicletă. Un roman sincer, șenilele unui tanc sovietic. A scrie înseamnă a nu muri, sau a muri pe lângă traiectoria normală a morții, a muri lângă moarte, pentru că murind continui să trăiești prin prisma unei impresii de minut pe care nu se știe cine, nu se știe în ce viitor, un om singuratic la fel ca și tine, un arhivist sau un cercetător și-o va produce în miez de noapte la o cană cu lapte bătut. Scriu și știu de ce o fac: pentru că trag de acest moment ca de o coardă elastică. În direcția mea. Și aștept să mă plesnească în plină figură pentru a mă forța să mă arunc în micul meu pat gata făcut, întotdeauna gata făcut, pentru orice eventualitate. Și totuși de ce aceste rânduri ? Pentru că m-am săturat de scrisul altora, iată scrisul meu, iată cuvintele mele aproape noi-nouțe, scoase din hârtia subțire a liniei de împachetare a creierului meu. Aș fi fost cineva, cum se spune, numai dacă aș fi fost chiar primul om care le utilizează cu adevărat, dacă aș fi fost inventatorul cuvântului «om», sau «viață» sau «dragoste» sau «moarte». Am avut iluzia că pot concretiza în cuvinte o răzmeriță. Și totuși nu vreau să mă rezum la a fi un simplu compilator, hoțul ideilor fabricate de alții. Scopul unei vieți ar trebui să fie dobândirea libertății și acesta nu poate fi finalizat decât printr-o rememorare fără sfârșit a momentelor anterioare, când din prisma vieții și a anatomiei, eram mai liberi, și mai liberi pentru că cel mai liber om a fost cel care nici măcar nu cunoștea noțiunea de libertate. Am fost liber în copilărie. Acum nu mai sunt. Poate și din simplu motiv pentru că simt nevoia să scriu aceste rânduri fugare, nomade, fără noimă, fără început și, cu siguranță fără sfârșit, răzbunarea mea cumplită în fața acestui necunoscut vulgar și hidos, viața așa cum o cunoaștem noi, cei trecuți de vârsta copilăriei, porțiunea care necesită împliniri, aranjamente, sesizarea oportunităților, înhățarea lor, înfulecarea lor grăbită, în goana trenului sau autocarului și în construirea unui destin social serios, cu fundații de beton armat din iluziile depășite. De ce scriu ? Scriu pentru că citesc. Un răspuns simplu și la obiect. Dacă nu aș citi, nu aș scrie. Cele două etape sunt indispensabile. În ciocnirea ideilor celor pe care îi citesc cu propriile reacții, idiosincrazii, refulări, din tot acest material psihic rezultă o energie pozitivă care se concretizează prin asaltul unor frânturi de idei. Cine știe, poate peste zece ani voi avea o altă perspectiva asupra acestei întrebări simple si personale «De ce scriu ?». Și știu că la vârsta pe care o am, la ne-realizările literare pe care le-ar cuprinde C.V-ul meu, o astfel de întrebare ar putea părea futilă și, în același timp, surprinzătoare. Sau poate doar o simplă dovadă de grandomanie (ah, cât de mult îmi place să mușc zdravăn din mine…). Indiferent de nivelul gloriei pe care o atingi sau nu în urma unei astfel de activități neserioase, vine o vreme când te întrebi «Chiar așa, de ce naiba scriu ?». Analizându-mă de un timp, îmi dau seama că a scrie înseamnă pentru mine mai mult decât o pasiune trecătoare, juvenilă sau o încercare de a obține ceva glorie facilă și provincială. Altfel de ce aș continua să scriu aceste rânduri care nu vor vedea lumina nici unui ziar ci poate vor fi doar arătate unor prieteni care, oricum, simpatizează cu eforturile autorului de a naviga ? A scrie înseamnă a trăi nu numai viața pe care o ai în vene, oase, în ficat, inimă sau creier dar și o viață laterală, viața comentatorului propriei tale vieți dar și a celor care au avut neșansa de a-ți trece prin preajmă, îndeajuns de puternice personalități pentru a-ți stârni acel chef de pictor care își privește modelele . A scrie înseamnă a lăsa o urmă și cred cu o ardoare juvenilă că aproape orice urmă în acest domeniu atât timp cât este onestă și cât de cât morală, evitând lingușeala valahă, indiferent de dimensiunea sau impactul talentului este o realizare, o break through à la Queen, o frontieră a Imperium împinsă mai departe înspre Barbaricum. Reprezintă o zbatere, o încercare de a rupe valul tăcerii și având în vedere numărul ființelor umane care însăilează o pagină din ei înșiși, o pagină personală din carnea lor vie, o scurtă contribuție umană la Geneza divină. Căci «la început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu». (Ioan). Ce simbioză perfectă. Se scrie bine atunci când ești singur, departe și când poți să-ți privești întreaga existență dintr-o perspectivă de posterioritate. Nu trebuie să fi neapărat depresiv, într-o stare nevrotică, cu toate că multe dintre marile cărți au fost scrise de oameni încercați de către maladii cu izvoare mai mult sau mai puțin psihice. Dar, ești copil, ce nu este psihic, ce nu trece prin fabrica de iluzii ce lucrează pentru export ? Iar mărfurile refuzate la export aveau o mare căutare, nu ? (ce noapte geneveză rece dar, datorită liniștii ei, proaspătă). Și cine este persoana care scrie total dezinteresat, cine trăiește scrisul știind că nu va putea fi citit de nimeni niciodată ? Căci, în fond, și scrisul este o comunicare, cea mai importantă, o încercare de îmbrățișare a unui altcineva ipotetic și ascuns în noaptea cețoasă precum cea care învăluie acum orașul băncilor. Se scrie bine și puternic atunci când ai ceva pe conștiință. Dar atunci cum se face că nu scriem toți, căci marea majoritate avem ceva pe conștiință ? (și la cât de complicată e viața modernă nici nu e prea greu). Posibil răspuns : o neînsemnată minoritate își dă seama că poate răspunde acestei boli astfel. Trebuie să ai și o natură de exibiționist în tine pentru a putea să îți arăți rufele murdare sau chiar curate în public. Să le vadă și mama și să constate că până la urmă, mai mult decât copilul ei, ești tot un om asupra căruia ceilalți își lasă amprenta și pe care tu îi influențezi printr-un zâmbet fragil, atât timp cât ține o viață. Mai scriu și pentru a cere scuze, mii de scuze politicoase celor care nu pot scrie și nu se pot descrie. Resimt o mare vinovăție față de marele meu egoism care mă împinge neîncetat către diferențiere, cu orice preț, cu un pas mai înainte iar fiecare pas făcut înainte sau chiar înapoi mi se pare o mare cucerire, căci îmi dovedește marea libertate de manevră pe care am acaparat-o celorlați, fiindcă eu cred că numărul persoanelor-balerine, care se pot mișca aproximativ în libertate, în spirit, este extrem de limitat și plătit prin tăcerea unor milioane de oameni înlănțuiți în mușuroiul umanității. Numai noaptea este propice scrisului meu genevez căci numai noaptea reușesc să mă adun pe mine însumi din vâltoarea unei vieți prea plină de activități. Iar atunci când ești prea prins în foșnetul vieții nu prea mai ai timp pentru baliverne, căci cuvintele sunt și baliverne adevăruri pe jumătate false și minciuni cu parfum de credibilitate. Viața activă te înhață și fuge cu tine. Probabil că nu te mai trezești niciodată din această cursă contra-cronometru sau dacă o vei face va fi prea târziu. Te poți salva prin scris ? Atât de mulți scriitori celebri afirmă aceasta încât pare un adevăr irefutabil. Parțial, probabil că este adevărat. Accentuez aproximația. Poate că-i și asta, dar nu numai asta. Mă întreb dacă pe Cioran chestia asta l-a vindecat sau a fost un alt paradox de-al lui, menit să atragă. Scriu și cei care caută gloria și care au înglobată în ființa lor pasiunea lui Narcis. Scriu și cei care resimt în venele lor rebeliunea în fața condiției lor de simpli votanți și care ar dori să schimbe ceva în jurul lor, însă nu știu nici ce, nici de unde să înceapă și nici dacă ar avea vreo importanță pentru cei din jur. Categoria neînțeleșilor și a celor care strigă în deșert, niște adolescenți eterni care nu s-au prins cum funcționează sistemul, indiferent care ar fi el, nu s-au prins de șmecherie și nu au învățat nimic în urma lungii experiențe de viață. Au rămas tot fraieri, ratați pentru mediul înconjurător. Atunci când crezi în cuvânt în această lume ultra-materialistă nu poți fi luat decât drept incapabil, prost, imbecil. Probabil că aceasta provine și din faptul că oamenii furnici sau greieri sunt incapabili să perceapă altfel ceea ce le este superior, aruncând calitatea încercării într-un ocean de indiferență, cel mult condescendență. Oare au trecut vremurile când se făcea pușcărie pentru citirea unei cărți ? Scriu și când iubesc. Mai rar, căci dragostea se lasă descrisă mult mai greu, are nevoie de odihnă, de calm și intrigă, iar ea nu îți lasă un spațiu prea mare de manevră fiind tot timpul nemulțumită dacă nu o privești precum o totalitate, un întreg dur și perfect. Sufletul păstrează dragostea în interior ca pe ceva extrem de prețios și o eliberează foarte greu, în timp ce este foarte receptiv la orice cerere de a exprima ura tocmai pentru a scăpa de ea, căci un om care urăște mult nu poate supraviețui prea mult. Un ideal îndepărtat : a scrie când ești învăluit de dragoste. Aștern cuvintele pe hârtie și când încerc să scap de ipocrizia acestei lumi, de fățărnicia ei, de umilințele ei mici și dese, de prostia ei și de complicitățile ei cu cretinismul. O defulare: iată aceste cuvinte, un exercițiu terapeutic necesar. Scriu acum, în noaptea asta pentru a-mi exprima și scârba față de un anumit tip uman : cel al sergentului major, care există nu numai în diverse armate, dar peste tot în lume. Când dai peste un astfel de sergent major, ipocrit și bădăran, îți vine să îl extermini cu propriile tale mâini, crezând că ai putea rezolva ceva. O iluzie, tipul este veșnic, iar la mine acasă constituie chiar elita politică, cei care ocupă ciolanul și au botul adânc înfipt în troacă. Detest tipul sergentului major care prezintă simptome de entuziasm în îndeplinirea ordinelor pe care le primește de la stăpânii lui. Acest tip a dus la bun sfârșit Holocaustul și Gulagul. Scriu bine când detest, când aș vrea să ucid și cred că o și fac, într-un sens metaforic, utilizând cuvintele pe post de pistoale-automate, ajutând astfel sergenții-majori ai acestei lumi să se mai mențină un pic într-un spațiu eteric pe care îl disprețuiesc cu desăvârșire, cel al spiritului. Scriu când dau și peste acești oameni care, în ciuda puterii pe care și-o închipuie că o exercită și a importanței pe care cred că au dobândit-o, a statutului social, reprezintă puțin mai mult decât nimic. Cred că nu e nimic mai penibil decât să te impui folosindu-ți funcția și nu creierul. A atrage oamenii este o adevărată artă, uneori extrem de perversă, cu consecințe oribile. Scriu pentru a-mi aduce aminte de ceea ce a fost. Pentru a nu uita sutele de imagini înmagazinate în creier, considerând că fiecare dintre ele reprezintă un moment unic de magie, o posibilă alungare a singurătății în clipele de tristețe și panică în fața necunoscutului. Scriind, păstrezi din dragostea pe care o aveai la un anumit moment, o depui într-o conservă și o sigilezi pentru o anumită perioadă de timp. Nedeterminată. Iar atunci când îi vine sorocul și când ești nevoit să o deschizi o găsești puțin transformată, cu un alt gust decât cel pe care îl credeai tu. Poate o fi vina timpului sau doar tabla din care e făcută conserva și calitatea ei inferioară. O conservă rotundă și plată în același timp, fără reclame pe ea, fără termene de garanție, poate puțin roșie datorită sângelui curs în propriile vene de la momentul ambalării ei până la cel al redescoperirii ei în frigider. Se scrie pentru a se descoperi o explicație, pentru a se răspunde unei întrebări banale «De ce ?». De ce viața a luat un curs și nu un altul, de ce ne-am schimbat iremediabil și de ce am pierdut inocența adolescenței și a copilăriei ? De ce nu am invitat-o la dans pe regina balului dintr-a opta, a douăsprezecea, de la sfârșitul facultății sau vieții, cea care era îmbrăcată în rochie turcoaz, adusă de peste mări și țări când știm acum că fiecare om are o șansă la plecare, poate nu și la sosire, dar o are ? De ce ne-am fâstâcit și ne-am pierdut all along the way ? De ce declară Tom Hanks, într-unul din filmele lui «Și eu, atunci când voi fi acolo, în fața Lui, când voi fi judecat de ceea ce am făcut în această viață ce-I voi spune ? Că am acceptat uciderea unuia din miracolele Lui pentru că aveam copii, familie, o slujbă, o situație care mi-ar fi fost periclitată ? Cum aș putea sta în fața Lui ?» Pentru asta scriem, pentru a pune întrebări fără răspuns. Scriu aceste rânduri pentru că am senzația că mâine îmi va părea rău că nu am făcut-o astăzi. În fond, a scrie bine înseamnă a jongla cu niște cuvinte, a fi un fel de fotbalist driblând spiritul și care marchează niște eurogoluri în poarta adversă. A scrie mai înseamnă a face niște declarații de dragoste către ceilalți semeni. A te consuma alături de ei și mai ales de persoanele pe care le-ai cunoscut, apreciat, iubit, cele care ți-au trecut prin viață, schimbând-o cumva, măcar cu o dâră luminoasă, dacă nu cu un potop de stele sau de comete precum în Toamna patriarhului de Marquez. Și nu aș scrie dacă nu aș fi un adept înverșunat al clasoarelor filatelice unde îmi depun cu o conștiinciozitate de copil de-a patra colecția de amintiri nesemnificative într-o ordine severă, prusacă, pe categorii de vârstă, timp și evoluție. Cel mai mult îmi plac cele cu oamenii care au fost constant vii în viața mea, strălucitori și plin de parfum metafizic. Ei contează cel mai mult căci fără ei nu aș fi fost șlefuit astfel. Scriu și pentru că uneori cred că am o memorie inutilă și formată pentru a fotografia. Dacă nu am avut niciodată un aparat de fotografiat performant pe care să știu să-l utilizez cum trebuie, am compensat acest neajuns reținând detalii, nimicuri, momente (23 iunie 1993, 27 august 1998) rochii (albe, turcoaz, negre, roșii) melodii (Nights in white satin, It’s a kind o magic, These are the times, We will rock you, With ori without you) declarații (Te iubesc, Tu ești pentru mine, Nu pot să trăiesc fără tine) cum era timpul atunci când ne-am văzut pentru prima oară (ploua sau era frumos sau ningea sau era o caniculă absurdă și de neînțeles) ce cadou mi-ai oferit (un aftershave albastru, un ceas, o cravată, o cămașă gri, o inimă roșie de pluș, o casetă) ce carte citeam (imensele volume ale lui Constantin Kirițescu pline cu strategii dar fără hărți, așa că îmi imaginam eu pozițiile satelor unde au avut loc celebrele încleștări uitate ale regimentelor de vânători de munte, floarea Armatei, visând să mă fac ofițer, doar pentru că suna frumos și-ți permitea o moarte rapidă și glorioasă) cât de mult sport făceam și cu cine (fotbal cu Ion, Tavi, Mișa, Þacă, baschet cu Jordan, ping-pong pe catedră cu Ionuț, Michel, Andrei, Marian) iar munții îi escaladam cu Mihai. Recunoștință pentru cei care îmi populează amintirile. Scriu și pentru că încerc atât de mult să cred. În ce ? În cuvânt dar și în Dumnezeu. Știu că nu este o confesiune nouă, dar dacă fiecare din noi am fi nevoiți ca de-a lungul vieții să facă o confesiune sinceră, care ar fi aceea ? Poate că aceasta este confesiunea mea, poate că este chiar falsă sau simulată. Biserica ne obligă să ne confesăm însă comandamentele ei au devenit superflue în aceste timpuri ciudate. Și chiar confesiunea în biserică este orală și nu scrisă. Poate acesta este pariul vieții, diferența esențială dintre scris și oral, măsura în care se poate înscrie o viață. Iar scrisul nu se poate constitui decât într-o dovadă fără de tăgadă a ceea ce ai gândit sau simțit odată. Merită subliniat momentul bine determinat al actului rușinos : cândva. Într-adevăr, cândva ai avut curajul, cheful, nebunia, neliniștea de a concretiza un mănunchi de trăiri. Ai făcut-o mai bine sau mai rău, aproape că nici nu mai contează nivelul calitativ deopotrivă ce ai depășit bariera uitării acelui moment, căci pânza de păianjen a fost ruptă într-un colț. Iar Dumnezeu sunt sigur că va veni la Judecata de Apoi cu un dosar voluminos, alcătuit nu numai din ceea ce generic numim prin dihotomia fapte bune / fapte rele, dar și cu extrase de presă sau de pe hard-disk. Am scris toate cele de mai sus pentru a nu le uita. Pentru a-mi alunga din plictiseală. Pentru a-mi da un brânci intelectual și pentru a mă simți liber. Dar e deajuns. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate