Pentru ce trăim? Încet această întrebare se transformă ușor în ceva retoric, ceva care nu așteaptă răspuns. Nu așteaptă răspuns din simplul motiv că acesta nu există. Pentru ce trăim? Unii ar zice că trăim pentru a tinde spre fericire, chiar dacă trebuie să trecem prin mlaștina tristeții și eforturilor false. Și dacă mlaștina nu se termină? Și dacă mlaștina duce direct la moarte, fără a trece prin locurile cu iarba verde și mirifice în care se găsește liniștea sufletească? Și stau acum și mă gândesc: oare suferința e scopul nostru în viață? Însă un scop justificat nu de către noi, ci de către destin. Trecem ușor apoi prin lacul propriilor lacrimi și credem că îl avem pe Dumnezeu aproape, când de fapt suntem singuri și oricând ne putem îneca cu noroiul mlaștinii. Asta e viața noastră: o groapă cu noroi. Mai mult sau mai puțin, dar întotdeauna acolo. Am nevoie de cineva lângă mine, dar sunt singură. Mă întreb dacă merită să trec prin aceste chinuri? Mai bine m-aș îneca în această mlaștină unde nimeni nu mă va găsi și unde va rămâne doar trupul. Dar unde voi pleca? În mlaștina din cer? Acolo poate e mai rău ... Și atunci merg îngrozită ce este în jurul meu spre un vis, o speranță, un loc în care să mă pot odihni. Știu că dacă îl voi ajunge nu voi fi obligată să-l părăsesc. Numai să-l găsesc ... Și văd imaginea mlaștinii ... un labirint cu ieșiri spre alte mlaștinii. Fericirea există sau totul se petrece în capul nostru? Poate n-ar trebui să urâm atât de mult mlaștina. Hai, deci, să ne bucurăm liniștiți de ce avem și poate încet va apărea soarele ce va usca noroiul, sau poate nu ... dar suntem toți în aceeași situație, doar că unii spun că au găsit acele mici insule de bine ... și iată cu s-au născut miturile și basmele cu feți-frumoși!