"A lovit-o maică, damblaua și uite-aici s-a prăbușit...uite-aici la colțul străzii...și i s-a spart și plasa cu portocale și răii de copii i le-a luat pe toate". Bunicuța care îmi povestește această scenă pare a fi foarte veselă. Încerc să-i răspund "Dar, a fost o nenorocire...". "Ei lasă maică, că toți murim..."
Răspunsuri de acest gen mă amuțesc. Sunt tipice societății noastre, sunt tipice culturii noastre ortodoxe. O cultură în care moartea e beatificată iar morții ignorați.
"A murit Mitică..." din clipa aceea Mitică nu mai există pentru cei apropiați decât sub forma unui calendar de praznice și pomeni. Cât despre colegii de servici ? Mai bine s-o lăsăm baltă...Cunoștințe, prieteni, cineva care își poate aminti de Mitică așa cum arăta în viață ? Nu este cazul. De aceea și mortul este lăsat descoperit pentru ca să ne sperie și să ne îngrozească-pentru ca să nu avem nici un pic de respect și de compasiune pentru el. Nu mai vorbim despre dulcile obiceiuri populare cu dezgropat morții la șapte ani ba chiar și mai devreme, dacă sunt moroi...
Nu cred că există printre cultele creștine o mai mare desconsiderare a nenorocirii, a durerii suferite de semenul tău decât aici. Suntem mulțumiți, suntem generoși, suntem sublimi...aruncâm o hârtie de zece mii cerșetorilor din fața bisericii și suntem siguri că ne-am adus obolul de creștini. Ne alarmăm și ne facem pregătirile de pomană mai ceva decât în fața unui asediu.Am văzut persoane adulte, cu o educație înaltă, disperate pentru că se apropia momentul unui praznic și nu puteau să hrănească cei n-sprezece mii de necunoscuți. "Bine, dar aveți ceva relații cu oamenii aceia ? " "Nu". "Atunci, de ce nu dați mai bine pentru un fond de caritate ?" "Vai, dar ne dezonorăm pe viață".
Există un termen interesant în antropologie, provenit de la indienii din zona Marilor Lacuri. Se numește "potlach"- erau sărbători în care șefii de trib își împărțeau toată averea doar pentru a-și dovedi mărinimia. Câștiga cine rămânea falit.Obiceiurile noastre sunt similare.
Din păcate nu contează credința adevărată. Nu contează momentul acela de intimitate cu Dumnezeirea, momentul de convergență cu spiritul. COntează doar imaginea, doar forma "vai dragă. știi ce vase frumoase a dat ieri Ioneasca la pomana lui mătuși-sa".
Durerea celorlalți nu e din păcate durerea noastră. Ne hrănim din durerea lor, o facem subiect de conversație. Ne spălăm în durerea lor în senzația că devenim noi mai puri și mai curați.
Dar, nu se știe niciodată.
Pentru că ,așa cum spuea Ecleziastul
"dies irae, dies loci..."