Poezia este revelația unei realități ascunse, imaginea poetică este scoasă din convențial, nu e obligatoriu să folosești un anumit clișeu, ci poezia jonglează cu artificiile de sintaxă cu jocurile de limbaj – poetul plămădește imagini reprezentative. În drumul meu prin univers pasul mi s-a oprit ca într-o carne clandestină la versurile lui Nicolae Paul Constantin. Dacă reușești să intri în univesul său poetic, te umpli de o neliniște care în același timp începe să te liniștească.


Nicolae are o poezie originală atât ca expresie, cât și pentru mesajul transmis. Între poezia lui și stilul liber, practicat de multe ori azi, nu ar trebui să existe nici o dispută, în fiecare din ele este o continuare a valorii. Sentimentele locuiesc în oameni iar poetul este unul dintre aceia care știu să exprime sentimentele, comunicându-le prin cuvinte. Nu cred că are importanță ce fel de vers scrii, pentru că există o mare varietate de coordonate poetice, dar toate au un singur numitor comun – poezia adevărată.



Versul lui Nicolae m-a răscolit profund, cel ce îl citește trebuie să simtă cu sufletul, să pătrundă dincolo de cuvinte și să descopere omul și apoi poetul.



Tudor Teodorescu – Braniște spunea în Prințul: ... Natura a greșit. Oamenii ar trebui să se nască bătrâni și să moară tineri. Tinerețea ar trebui să vină la sfârșit ca o minunată îcoronare a existenței... Așa aș vrea să se considere poetul în acest plan, poate starea interioară ar fi alta. Nicolae este poet, cu adevărat! Dar știți de ce? Fiindcă reușește să fie el însuși în toate, în ce trăiește... de fapt el respiră versuri. Nu știu dacă v-ați întrebat de ce noi nu ne lăsăm să trăim?





În noi există acel izvor de apă vie. Noi suntem cei care simțim prin sânge de unde am venit, încotro ne ducem și ce vrem pe acest Pământ. Spunea Nichita: Destul de târziu, și abia după ce am învățat a vorbi mi-am dat seama că exist și cu intensitate uluire, că m-am născut... Amintirile mele nu au nimic asemuitor cu un cimitir. Ele sunt Golgota. Câteva cuie, un lemn bătut cu pietriș...

Nicolae își vede viața în ipostaze dure, lipsite de orice perspectivă: O carne clandestină port în cârcă, / Un plâns stelar încolăcit pe trunchi, / Când la trapezul morții se aruncă / Lungi clipele căzute în genunchi. În continuare parcă plânge după o stare serafică a copilăriei: Și nu știu cărui vierme străveziu / Mai trebuie să îi plătesc chirie, / Ca să îmi trag la xerox un sicriu / Fără astâmpăr, ca-n copilărie. A nu fi este starea eternă! Cu o condiție: să nu fi fost. Dar Nicolae este. Este în sufletul meu, al lui, al ei... de unde nimeni nu-l mai poate rupe. ***

Dacă privim scrisul ca pe un gest de sinceritate și dăruire, ca pe un profund angajament în descifrarea umanului pe căile inedite ale subiectivității, ca pe un act de cutezanță și responsabilitate față de om, ca pe o perpetuă posibilitate de a trăi miracolul existenței, ne dăm seama de valoarea spirituală pusă de poet în slujba unei chemări – poezia. Versurile și poemele capătă uneori înfățișări neașteptate, încep să se însuflețească sub privirea noastră. Fiecare poezie are actul ei de naștere foarte precis. Versurile incintă, îndeamnă la reculegere înflăcărându-ne spiritul cu imagini, mângâindu-ne cu armonii subtile și lucrând cu acel mecanism aluziv și fin al sugerării și al corelației. Fără o inteligență artistică, fără o cumpănire a mijloacelor, fără o alegere, de-a eleimina și de-a îmbina armonios, talentul rămâne doar o aspirație către înfăptuire, care se pierde la un moment dat.

Rostul lui Nicolae în universul poeziei este foarte precis, pe strunele versului el încercă să ne cânte (de cele mai multe ori trist) ceea ce el trăiește cu adevărat, cu o sensibilitate și poate durere de neimaginat: Cuvintele-și înfig în mine colții, / Dar țipătul, cristalizat, nu poate / Să îmi deschidă lacătele sorții, / Sunt bicuit de stele înghețate... ***

De multe ori când pătrunzi în universul unui poet și te adăpi din izvorul de munte al versurilor sale îți dorești să-l cunoști personal sa-l pipăi și să vezi cu adevărat că mai există și oameni. Sufletul lui îmi apare în unele poeme frânt, plin de suferință, sau poate descopar eu așa ceva, poate sufletul meu este cel care percepe suferința (s-ar putea să greșesc): În toamna asta fructele vor fi / Strivite sub copitele blândeții, / O să-mi transform în negură pereții / Și voi păși prin iarbă, voi păși…// Ajută-mă, din nou, să mă ridic. / Vreau Doamne astăzi totul sau nimic. ***

Poezia a evoluat spre postmodernism și alte curente în așa măsură încât poetii au atins nu numai forme indiscifrabile dar și lipsite de intenția unei comunicabilități normale, unii o caracterizează ca pe o realitate contorsionată ajunsă la un stadiu de acută singularizare a procedeelor. Poezia rămâne poezie indiferent de modul de abordare a versului; important pentru cititorul de poezie este să știe să asculte și să percepă din poezie mesajul transmis de poet. Găsim aici versuri care își păstrează prospețimea, iar unele aduc un prinos de energie o bogăție de sănătate, sunt un izvor de reîntinerire sufletească: Un hohot de albastru, decupat / Dintr-un decor pe care l-am uitat, / Ne spune, fără vorbe, adevărul. // Iar ceasul nopții freamătă subit / Când stelele prin cer au înflorit, / Asa cum crește, fără teamă, mărul. ***

Putem considera poezia lui Nicolae a fi expresia celei mai elementare stări sufletești. E poezia chinesteziei sufletești. Indemnat de aceeași putere necunoscută, se pare că sufletul lui a pornit în căutarea lui Dumnezeu pentru a scoate la lumină frumusețea întruchipării Lui în sufletul poetului. Sunt poeme în care se răzbună parcă, altele în care se lasă condus de acea forță exterioară lui, alteori sufletul său este risipit și privește cu ochii pierduți în adâncul de dincolo de el. Încercă să pătrundă în haosul unor lumi necunoscute.

Voi reda mai jos părerea lui Claudiu Banu referitor la poemul *** : >

Găsesc în versurile poetului o putere care te însuflețește spre a te apropia de alții prin cel mai important instrument: cuvântul. Pentru a pătrunde dincolo de cuvinte, poemele lui trebuie recitite, ele au puterea de a revărsa lumină în sufletul celor care n-au cunoscut-o încă. Asemeni ca o raza, Nicolae bate uneori la poarta necunoscutului, iar mesajul rostit prin poezie deschide noi și noi ferestre.


Natura reprezentată în versuri e o natură personificată: Cad îngerii ca merele, spre toamnă. / Prea copți acum, prea putreziți și grei. / Rugina parcă ne-a-ncolțit în carne, / Și-n inimă ne zornăiesc idei. Pastelul scoate în evidență imaginea toamnei văzută într-un mod deosebit: Noi mai rămînem, viii, dintr-un moft, / Prășind iluzii și săpînd prin zare. / Dar semne-Apocaliptice se-ntind / Peste cîmpii, peste pășuni, peste ogoare. // Și-n inimă ne plouă cu noroi / Strigînd că vrem în mame, înapoi. Tabloul pare a fi dominat de Rugina parcă ne-a-ncolțit în carne. *** Aici metafora devine cel mai fecund mijloc stilistic al fanteziei nelimitate a poeziei lui Nicolae. Spun atenției la acest pastel și părerea citiorului Andrei Doboș: >


Uneori simți mesajul poeziei sale ca venind de undeva de dincolo de el, unele sunt ca niște stropi de lumină, care pătrund în sufletele însetate de cuvinte. Cel care pătrunde în universul lui pleacă mai bogat. Poezia trebuie citită în taină, să poți vedea cum din sămânța cuvântului răsare ca un izvor al înțelepciunii o rază care te pătrunde și te inmiresmează: Salcâmul n-are vreme de război, / Iar grâul nu deține nici un cont. / Că suntem vii, ne pare un afront, / Dar nuferii surâd și din noroi. ***

Poezia este vie și generos comunicativă, prin limbaj și capacitate de asociere, multe lucruri sunt rostite așa parcă la modul general, dar așezate în versuri luminează și strălucesc în culoarea lor naturală: Cuvintele din frază m-ar mușca, / Dar le calmez strigând “latinitate” / Și-n inimă aud cioc-cioc, că bate /(O să vă mire) chiar speranța mea. *** Imaginile parcă ies din cadre regăsindu-și sensurile în dimensiunile pe care le capătă cuvântul la recitire.

Versurile au o muzicalitate neîntrecută, cuvintele cântă și se îngemânează cu notele în arpegii: Ființă-n noaptea mea de stele, / Te-ai așezat pe geam ușor, / Și-n dialectul „nevermore“ / Mi-ai croncănit printre zăbrele, / Ușor te-ai așezat pe mina / Cea care-și zice scriitoare. *** e o armonie intimă a versurilor. Are un suflet deschis spre poezie, unde descoperi în fiecare vers o doină de jale. Nicolae trăiește o profundă și zguduitoare experiență personală. Expresia plină de vitalitate dă impresia unui universfericit: Cu ochii plini de rănile uimirii / Nu vreau nimic, decât să simt cum cresc / Sub urmele acelor ce pășesc, / Deși n-o știu, prin frunzele gândirii. *** Fiecare cuvânt aruncat pe albul imaculat al hârtiei poartă însemnul suferinței.

Unele dintre poeme sunt ca niște strigăte, spintecări de aer care vin spre tine și îți dorești să ai poemul sub simțuri așa cum admiri frumusețea unei flori rare. Trebuie să ai forța să poți trece spre acea stare necunoscută dincolo de cuvinte, și totuși dacă citești cu atenție reușești să descoperi universul cosmic al poetului dar și adâncul versului său: Să-mi fie moartea trecere ușoară / În lucrurile care mă-nconjoară, / Ca să mă nasc și să revin mereu. // Căci nu e forma sensul, ci ființa / Prin care se exprimă conștiința. / Substanța este una: Dumnezeu. ***

Imaginile sunt vii, încearcă esențializări benefice ale cuvântului care merg către sufletul cititorului. Poezia este privită de autor ca un întreg; el este conștient de limitele sale. Majoritatea versurilor sunt impregnate de stări pe care le simte ca pe niște ghimpi și vrea să scape de ele. Trebuie remarcată o deosebită expresivitate și plăcută melodie a versului Uneori simbolurile sunt o cale de ieșire din banalul exprimării, ele se vor atunci o ispită, o incitare la căutare, spre un interior care nu se lasă așa ușor deschis: Veneai, cu pași naivi, prin iarba sibilină / A verii (sau a toamnei) c-un sunet de lumină, / Tăind în mine, albe și negre, noi imagini / Când eu, în ochiul tău, scriam albastre pagini, / Când cerul, ca un șarpe, mă spânzura în vânt / De blânda mângâiere a unui trist cuvânt – / Când ceasuri rătăcite băteau întortocheate, / Când clopote cețoase strigau “opacitate”, / Când păsările nopții opreau îndepărtarea – / Astfel te văd oglindă, sorbind din mine zarea. ***

Fiecarui text trebuie sa i se acorde o anumita abordare și atunci versurile încep să se însuflețească sub privirea noastră. Poezia urmărește trasee bine definite ale realităților interioare dar și exterioare, iar versurile îl duc pe cititor la o lectură ușoară, mereu spre noi peisaje ale simțirii. Versurile ne transmit o profundă emoție trăită, de fapt acest lucru dă credibilitate și vigoare versurilor. În unele poeme intuiția cititorului e obligată să lucreze arbitrar, fiindcă arbitrară este însăși logica internă a metaforei și doar lectura este singura cale de percepție poetică: Nu mă lăsa sub copitele nopții, iubire / Să mă spânzur cu o privire, / Nu-mi spune și astăzi / ce mi s-a mai spus, / Că luna mă va ciuguli de mâine / Când tu o să te spulberi ca o ceață amară / În văzduhul lui odinioară, / Nu mă lăsa pradă abisului,
Visului anotimpuriu / Care mi se încolăcește în jurul grumazului / Cu dinții înfipți în țărâna obrazului. ***

Poezia trebuie privită ca pe un gest de sinceritate și dăruire; multe dintre poemele lui Nicolae sunt meditații despre viață și moarte, despre suferință, doar în unele căte o licărire de bucurie. Viața nu e concepută la modul perfect, ci în miezul ei fierbinte, e o luptă impusă de rațiunea intimă a exisistenței: Ah! Ștreangul îmi surâde amuzat, / Cuțitul îmi șoptește "hai la mine" / Lama cu ochiu-mi face "n-ar fi bine / Să scapi de viața asta de ratat?" // Nu are rost să mai încerci, îmi zice / Un revolver, pe tâmplă apăsat. / "Vino aici" fereastra m-a rugat / C-un deget îndemnându-mă, complice. ***



Copilăria-mi toarnă albine moi în trup,
Îmi scutură copacii lungi frunzele pe pleoape,
Cu moartea și cu viața în cârcă sunt un stup
În care vii dorintă cu pași călcând pe ape.

Veninul e mai dulce nemaiputând să scape,
Pe buze port un fulger plăpând ca un abis,
Ca un ochean privirea te-aduce mai aproape
Deși la mii de leghe te-ai rătăcit în vis.

Cusută cu petale lumina prinde fluturi
Când eu la braț cu zarea prin parcul tău vin iar,
Închid în turnul clipei albastrele săruturi
Și trupul primăverii îl torn într-un pahar.

Cu hohotul tăcerii sub piele ard spre tine,
Îmi forfotește ceața sau norii prin cuvânt,
Þin inima furtunii în palmă și mi-e bine
Pe țărmul depărtării să te adun din vânt. ***


îmi scutură copaci pe pleoape trupul lor
călcând pe urme pașii
cu viața mea în cârcă
pâlpâie abisul privirea fulgerată

iar brațul tău petale
de muguri să pocnească
săruturi ale clipei albastre
ca lumina

potirul primăverii străflulgerează
firea
în gesturi largi tăcerea în țipăt
de izvoare furtuni de fluturi
vor născoci
cuvinte
sau
poate
…
depărtarea
***