Surse:
1.Umberto Eco – Opera deschisa, Ed. Paralela45, 2002,(Zen si Occidentul)
2.J.L. Borges – Frumusetea ca senzatie fizica, Ed. Paideia, 1998,(Legenda printului Siddhartha)
3.I.Culianu/ M.Eliade – Dictionar al religiilor, Ed. Humanitas, 1997, (Budism)

n.m = nota mea ;)

Intr-o zi mi-a cazut in mina o carte de-a lui Eco, in care, dupa titlu, “Opera deschisa” ma asteptam sa gasesc “explicatii” referitoare la textele mai mult sau mai putin criptice, mai mult sau mai putin intelese de mine (Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri, etc.). Am dat peste un articol despre zen si am scos citeva pasaje, intre care am mai introdus niste conexiuni cu [2] si [3]:

“… pentru lumea occidentala, zen (n.m. din chinezescul ch’an, provenind din sanscritul dhyana, (meditatie), scoala a budismului japonez, importata din China in doua variante: Rinzai (recomanda tehnici simple cu eficacitate imediata, precum koan-ul, o formula paradoxala, insotita adesea de gesturi neasteptate) si Soto (meditatia in postura sezind – zazen),[3.]) a devenit fenomen de moravuri […] si publicul a inceput sa observe referirile la zen care se ivesc intr-o serie de discutii critice in aparenta fara legatura intre ele: zen si beat generation, zen si psihanaliza, zen si muzica de avangarda in America, zen si pictura informala, si , in sfirsit, zen si filozofia lui Wittgenstein, zen si Heidegger, zen si Jung…

Referirile incep sa devina suspecte, filozoful presimte escrocheria, cititorul de rind se simte dezorientat, orice persoana chibzuita se infurie categoric cind afla ca R.L. Bluth a scris o carte despre zen si literatura engleza, identificind situatii “zen” in poetii englezi de la Shakespeare si Milton la Wordworth, Tennyson, Shelley, Keats, pina la prerafaeliti.[…]

Exista in zen o atitudine fundamental antiintelectualista, de acceptare elementara, categorica a vietii in manifestarea ei imediata, fara a incerca sa-i suprapuna explicatii care ar inchista-o si ar ucide-o, impiedicindu-ne sa o receptam in curgerea ei libera, in discontinuitatea ei pozitiva. Am spus, poate, cuvintul exact. Discontinuitatea este, in stiinte ca si in raporturile obisnuite, categoria timpului nostru: cultura occidentala moderna a distrus definitiv conceptele clasice de continuitate, lege universala, raport cauzal, previzibilitate a fenomenelor: a renuntat, in sfirsit, de a mai elabora formule generale care pretind sa defineasca complexitatea universului in termeni simpli si definitivi.

Noi categorii si-au facut intrarea in limbajul contemporan: ambiguitate, nesiguranta, posibilitate, probabilitate. Este foarte riscant sa faci din fiecare buruiana un buchet si sa asimilezi, cum facem noi, idei provenite din cele mai diferite sectoare ale culturii contemporane cu acceptiile lor precise si distincte, dar insusi faptul ca o discutie ca aceasta este vag posibila si ca oricine o poate accepta cu indulgenta drept corecta arata ca toate aceste elemente ale culturii contemporane sunt unificate de o stare de spirit fundamentala: constiinta ca universul ordonat si imuabil de alta data (n.m. cosmos[grec.]=ordine), reprezinta in lumea contemporana, cel mult, o nostalgie: dar nu mai este un univers al nostru. De aici – mai este nevoie sa o spunem? – decurge problematica crizei, pentru ca este necesara o temeinica structura morala si multa credinta in capacitatile omului pentru a accepta cu inima usoara un univers in care pare cu neputinta sa introducem forme de ordine definitiva.

Pe neasteptate, cineva a intilnit doctrina zen; devenita autoritate prin virsta ei venerabila (n.m. aproape 2000 de ani, derivata din Buddism cu o vechime de 2500 de ani, fondata de printul Siddhartha (Buda)), aceasta doctrina propovaduia ca universul, totul este schimbator, indefinibil, trecator, paradoxal; ca ordinea evenimentelor este o iluzie a inteligentei noastre sclerozate, ca orice incercare de a-l defini si de a-l fixa in legi este sortita esecului… Dar ca tocmai in deplina constiinta si in acceptarea bucuroasa a acestei conditii consta intelepciunea suprema, iluminarea definitiva, si ca eterna criza a omului nu se datoreaza faptului ca el trebuie sa defineasca universul si nu reuseste, ci faptului ca vrea sa il defineasca in timp ce nu ar trebui sa o faca.

Proliferarea ultima a budismului mahayana (n.m. Mahayana – “Marele Vehicul”, doctrina opozanta Hinayana –“Micului Vehicul”, care urmeaza acesteia cronologic, respectiv este inlocuita de Vajrayana – “Vehiculul de Diamant” in sec. VII d.Ch. Intre aceste doctrine apare diferenta de “ideal de desavirsire”, prima tinzind catre “arhat” – iluminatul ce va ramine in starea de Nirvana, a doua catre starea de Bodhisattva – iluminat care atingind Nirvana, revine in ciclul reincarnarilor – samsara, pentru a ajuta si pe altii. Vajrayana (vajra=falus) este o etapa ulterioara Mahayanei, constind in buddismul tantric, cu implicatii ideologice metafizice bazate pe relatii si concepte sexuale, cf.[3]) zen sustine ca divinitatea este prezenta in multiplicitatea vie a tuturor lucrurilor si ca fericirea nu consta in sustragerea din fluxul vietii pentru a pieri in nirvana ca neant, ci in acceptarea tuturor lucrurilor, in faptul de a vedea in fiecare dintre ele imensitatea intregului si de a fi fericiti de fericirea lumii care traieste si misuna de evenimente.

Omul occidental a descoperit in zen invitatia de a realiza aceasta acceptare renuntind la modulele logice si operind doar luari de contact directe cu viata. De aceea astazi (n.m. 1959) in America se obisnuieste sa se faca distinctie intre Beat Zen si Square Zen. Square Zen este zen-ul “patrat”, regulat, ortodox, spre care se orienteaza acele persoane care intuiesc in mod confuz ca au gasit o credinta, o disciplina, o “cale” de mintuire, […] sub conducerea maestrilor japonezi, aceste persoane participa la adevarate cursuri de exercitii spirituale, invatind tehnica sitting-ului, petrec ore indelungate de meditatie tacuta controlindu-si respiratia pentru a ajunge sa rastoarne, dupa cum invata unii maestrii, pozitia carteziana (n.m. Cogito ergo sum) si sa afirme: “Respir, totusi exist”.

Beat Zen este forma din care si-au facut un drapel hipster-ii grupului din San Francisco (Kerouac, Ferlinghetti, Ginsberg); ei gasesc in perceptele si logica (ba chiar in “ilogica”) doctrinei zen indicatii pentru un anumit tip de poezie, moduri de a refuza “american way of life”, beat generation se revolta impotriva ordinii existente fara sa incerce sa o schimbe, ci situindu-se in marginile ei si “cautind intelesul vietii mai curind intr-o experienta subiectiva decit intr-un rezultat obiectiv” (Allan Watts)

[…] Kerouac descrie in Dharma Burns ratacirile lui prin padure, pline de meditatii si de aspiratie la libertate; autobiografia lui este a unei presupuse iluminari (a unui satori) atinsa printr-o serie de extaze in singuratatea padurii: ”…sub luna am vazut adevarul, aici, acesta este Acesta… universul cum este Nirvana, eu caut Cerul in afara iar Cerul este aici, Cerul nu este altceva decit aceasta biata lume nenorocita. Vai, daca as putea sa inteleg, daca as putea sa ma uit pe mine insumi si sa-mi inchin meditatia eliberarii constiintei si fericirii tuturor fapturilor vii, as intelege ca tot ceea ce exista este extaz”. Dar banuiala ca acesta este tocmai Beat Zen, un zen foarte personal, se naste cind Kerouac afirma: “Nu stiu. Nu-mi pasa. Mi-e totuna”. In aceasta declaratie se simte nu atit detasare cit o anumita ostilitate, o autoaparare minioasa, foarte departe de detasarea senina si afectuoasa a adevaratului “iluminat”. […] K. descopera ca “toate lucrurile sunt bune pentru totdeauna, pentru totdeauna si pentru totdeauna si pentru totdeauna” si scrie cu majuscule I WAS FREE (Am fost liber): dar aceasta este o simpla excitatie, o incercare de a comunica altora o experienta pe care doctrina zen o considera incomunicabila si de a o comunica prin artificii emotive, in timp ce zen ofera neofitului meditatia indelungata de zeci de ani asupra unei probleme paradoxale, pentru ca prin esecul total al inteligentei sa elibereze mintea supraincarcata.

(n.m. In doar citeva pagini, (Legenda printului Siddhartha, din volumul de conferinte “Frumusetea ca senzatie fizica”,[2]), Borges face o scurta istorie a budismului Hinayana, aratind apoi ca “budismul nu a recurs niciodata la foc si la fier ca argumente, nu a gindit ca focul si fierul ar putea avea o forta polemica”.

Din contra,dupa iluminare, la prima predica tinuta de Buddha in Parcul Gazelelor din Benares, acesta afirma ca totul e foc: sufletele, lucrurile, trupurile. De remarcat ca in aceeasi perioada si presocraticul Heraclit din Efes isi propunea sistemul filozofic bazat pe teoria focului. (cf. Jean Brun –Socrate, Ed.Humanitas, 1995)

Amintind cazul regelui Asoka al Indiei, convertit la budism, care nu a impus nimanui convertirea, afirma ca “un budist poate fi si catolic, luteran, metodist [..], in schimb unui crestin, evreu sau musulman nu–i este permis sa fie si budist". Important sunt cele 4 adevaruri nobile: suferinta, originea suferintei, vindecarea suferintei si mijloacele de ajungere la vindecare.

Budistii spun ca nu are importanta existenta sau istoria lui Buda, acesta lasind practic “legea”, “doctrina”. Un prieten budist al lui Borges ii raspunde acestuia: “A crede in existenta lui Buddha sau a fi interesat de acest lucru ar fi ceva similar cu a confunda studiul matematicii cu biografiile lui Pitagora, Newton [..] care, bineinteles, nu au nici o importanta”. Unele din temele de meditatie in manastirile budiste pe care le fac calugarii sunt de a se indoi de existenta lui Buddha, pentru a se ajunge la adevarurile credintei (dogmei).

Parafrazind un text din Joyce: “Istoria este un cosmar din care as vrea sa ma trezesc”, Borges spune ca Siddhartha, la virsta de 30 de ani a ajuns sa se trezeasca si a devenit un Buddha.

De remarcat paralelismul intre mitul istoric al nasterii budismului si crestinism: optiunea unei divinitati de a se incarna sub forma umana, visul unei femei (Regina Maya – “Iluzie”) ca va ramine insarcinata, vis interpretat de astrologii chemati de rege ca se va naste un fiu care va salva lumea sau va fi conducatorul ei, nasterea pruncului, 30 de ani de ucenicie si perfectionare in toate artele si meseriile importante ale acestuia, schimbarea destinului prin alegerea caii suferintei si a renuntarii: (vezi Hermann Beck “Doctrina lui Buddha”): “Nu exista decit Suferinta, nu exista cel care sufera, Nu exista agent, numai actul exista: Nirvana exista, nu si cel sau aceea care il cauta. Drumul exista, nu insa si cel sau cea care il strabate.” (Visuddhi-Magga, 16) cf. Culianu…

Dar si opozitia fata de crestinism, in care Iisus spune discipolilor ca acolo unde vor fi doi in numele Lui, acolo va fi si El. Buddha, murind in casa unui fierar, raspunde celor ce se intrebau ce vor face fara el (in tablou comparativ cu Cina cea de Taina): “va las Legea mea”. Dintre legendele care imortalizeaza budismul ca pe o religie a spiritului spontan, a socarii mentalului, a renuntarii la logica umana pentru a permite logicii divine sa se manifeste se pot aminti urmatoarele:

Zeii priveau din cele 33 de ceruri cum Buddha medita pe un cimp de mult timp, crezindu-l mort. Insa unul dintre ei, cel mai intelept, spune: “Nu, nu a murit, trebuie sa fie Buddha”. Intr-adevar, “printul” se trezeste se spala la riu, ia putina hrana si se aseaza sub un arbore, un smochin, cunoscut sub numele de “arborele legii”. Acolo este ispitit/atacat de Diavol (Mara= Diavol, paralela lingvistica cu cuvintul Nightmare = Demonul Noptii, Cosmarul), care desi inarmat cu forte supranaturale nu reuseste sa-l invinga pe Buddha care foloseste ca aparare doar arma meditatiei.

Istoria vasului de santal. Un negustor promite daruri invatatilor care vor reusi sa dea jos de pe un stilp din bambus alunecos si lung un vas de santal. Un discipol al lui Buddha reuseste sa zboare (leviteze) si sa aduca vasul, dar Buddha il expulzeaza din “Ordin” pentru ca a folosit o tehnica atit de vulgara cum este miracolul.

Altadata, Buddha trebuia sa strabata un desert si cum caldura era insuportabila fiecare din cei 33 de zei ii arunca pe pamint cite o umbrela. Intr-un gest de politete suprema, Buddha se multiplica in 33 de ipostaze si ofera fiecarui zeu satisfactia ca darul acestuia a fost primit.

Pentru a explica importanta vietii umane, Buddha compara probabilitatea de incarnare a unui suflet intr-un corp uman cu probabilitatea ca o broasca testoasa ce sta pe fundul unui ocean si se ridica o data la 600 de ani, sa nimereasca exact cu capul in centrul unui inel care pluteste pe suprafata apei.

Este celebra parabola lui Buddha referitoare la cei care il invadau cu intrebari privind filozofia budismului si maestrul le raspundea ca acestia sunt asemeni soldatului care, ranit cu o sageata moare, in timp ce se intereseaza cine a fost arcasul, cum il chema, din ce familie e, din ce neam, etc. Mesajul lui Buddha devine: “Scoate sageata”.

Intrebarilor puse de discipoli li se raspunde in stil zen, cu scopul de a bulversa mintea, de a rasturna logica: “Ce este Buddha? Trei livre de in!”

Revenim la lucrarea lui Eco, pentru a vedea manifestari ale contemporaneitatii in arta americana a anilor 60.

“Dar influenta doctrinei zen s-a facut simtita in modul cel mai sensibil si paradoxal in avangarda muzicala de peste ocean. Ne referim mai ales la John Cage, figura cea mai comentata a muzicii americane (si, fara indoiala, cea mai paradoxala din intreaga muzica contemporana), muzicianul cu care multi compozitori postwebbernieni si electronici polemizeaza adesea fara sa reuseasca, totusi, sa se sustraga fascinatiei si autoritatii inevitabile a exemplului sau. Cage este profetul dezorganizarii muzicale, marele preot al intimplarii; dezagregarea structurilor traditionale pe care noua muzica seriala o urmareste cu o perseverenta aproape stiintifica, afla in Cage un distrugator fara rezerve.

Sunt cunoscute concertele lui in care doi executanti, alternind emiterea de sunete cu foarte lungi perioade de liniste, smulg pianului cele mai eretice sonoritati, ciupindu-i coardele, lovindu-i partile laterale si, in sfirsit, ridicindu-se si sintonizind un aparat de radio pe o lungime de unda aleasa la intimplare, in asa fel incit orice contributie sonora (muzica, cuvinte sau zgomot neclar) sa se poata insera in fenomenul executiei. Daca cineva il interpeleaza cu privire la finalitatea muzicii lui, Cage raspunde, citindu-l pe Lao-Tzi si prevenind publicul ca doar lovind in deplina neintelegere si masurindu-si propria prostie el va putea sa prinda sensul adinc al doctrinei dao. Daca cineva ii obiecteaza ca muzica sa nu este muzica, Cage raspunde ca, intr-adevar, nu se pricepe sa faca muzica; celui care ii pune intrebari prea subtile ii raspunde in mod repetat sa repete intrebarea, pina cind interlocutorul isi da seama ca: “Va rog sa repetati intrebarea” nu constituie o rugaminte, ci chiar raspunsul la intrebare.

.... (sper sa continui;)