Este vocea patriei sale. Este un suflet. Este o trăire continuă. Este supranumită „doamna cea tânără a fado-ului”. Am avut plăcerea să o ascult anul trecut în concert, la Lisabona.
Lisabona este orașul acela ciudat și misterios, un oraș al plăcerilor interzise-homarul acela știa de ce- și al bucuriei trăite, un oraș al soarelui și al muzeului Gulbenchian, orașul Marchizului de Pombal , al revoltei garoafelor roșii și al zonei Rosio de care m-am îndrăgostit și o voi iubi mereu așa cum iubesc Piața Primăriei din Bruxelles și orășelul Bonn. . Lisabona este orașul faianței albastre și al podurilor superbe, orașul cârciumioarelor intime și al vinului de Porto.Lisabona este un oraș simplu al unei plăceri simple, plăcerea de a trăi- plăcere care nouă ne cam lipsește de o sută și ceva de ani și, așa cum am mai spus-o, orașul ei. Dulce Pontes. Cea mai mare voce a fado-ului pe care o are Portugalia. Ea cântă despre libertate și despre țara ei. Ea cântă despre povești de dragoste neâmpărtășite între marchizi și prințese demult dispărute. Ea cântă culoarea amurgului lusitan, acea nuanță înșelătoare și indescriptibilă pe care nu poți să nu o îndrăgești. Ea cântă plăcerea unui pahar de Porto cu femeia iubită. Merită să ascultați duetul ei cu Bocelli. Merită să ascultați Renascer, Amor o Portugal, Lusitania paixao.
Merită să o ascultați, doamnelor și domnilor, Dulce Pontes