(fragment)

       ...desigur, despre apariția unei adevărate colectivități am mai discutat. Nu este ușor. Adversitățile naturale sau sociale „ajută”, fără îndoială. Uneori și cele politice, în unele cazuri chiar și cele naționale. Greu de crezut, cele religioase „ajută” cel mai puțin.
       Sigur, sigur, a fost o vreme când era un mare risc să-ți afirmi credința. Atunci adversitățile puterii social-politice, de obicei aliată cu cea religioasă (dar de altă natură) erau palpabile. Cei de aceeași credință se țineau aproape – de cele mai multe ori. Dar deseori oamenii s-au dovedit slabi, negându-și apartenența la grupul supus agresiunii.
       Știu că vor fi unii care îmi vor nega afirmațiile. Dar faptul că, în general, numele martirilor sunt cunoscute se datorează tocmai faptului că aceste cazuri au fost singulare. Un singur exemplu, încă din zorii mișcării creștine. Când Plinius Minor, guvernatorul Bithiniei, l-a întrebat pe împăratul Traian cum să procedeze cu creștinii pentru a le mai limita numărul, acesta l-a sfătuit să îi pedepsească pe cei ce își afirmau credința creștină, refuzând să aducă jertfe Romei (prin împăratul acesteia) – și numai pe aceia. Singurul caz de martir cunoscut al acelei perioade este Ignatius Theophorus, episcopul Antiohiei - care a trebuit să-și convingă frații să-l lase să o sfârșească în colții leilor! E mai mult decât probabil faptul că restul creștinilor din Asia Mică au preferat să aducă jertfe Împăratului, să ascundă faptul că sunt creștini și, mai ales, să stea tupilați până au trecut zilele de restriște. De fapt, Ignatius, în drumul său spre Roma, s-a întâlnit, fără absolut nici o consecință dezastruoasă, cu nu mai puțin de alți trei episcopi creștini, care se pare că nu avea a se teme de nimic...
       Totuși, nu vreau să fac aici o istorie a apariției și dezvoltării mișcării religioase creștine. Vreau să vorbesc mai ales despre un fenomen similar: coagularea comunității românești din Diaspora. Nu știu dacă problemele pe care le-au întâmpinat primii creștini au fost aceleași cu cele întâlnite de românii nou sosiți în Lumea Nouă – dar putem schița niște paralele.
       Nou-sosiții – și aici vorbesc despre români, fiindu-mi mai bine cunoscută această naționalitate – nu se bucură de larga apreciere a băștinașilor (pentru a folosi un eufemism). Sigur, nu se afirmă despre ei (așa cum se afirma despre primii creștini) că fac orgii prin catacombe, nici că beau sânge de copii sau se închină unui cap de măgar. În schimb, circulă povești de toată groaza: copii cu SIDA, câini vagabonzi în haite, corupție rampantă și, mai ales, imoralitatea celor ce au năpădit, ca o plagă, lumea civilizată. Să te întrebe un băștinaș – mai în glumă, mai în serios – dacă e cazul să-și păzească buzunarele, nu este un fenomen singular. Alte întrebări „standard”: „sunt vampiri în România?”; „a fost rău cu Șeaușeschiu?”; „Și acum e rău în România, nu-i așa?”; „poți să-mi traduci acest text în rusă? Cum, în România nu se vorbește rusește?”...
       Românii au învățat repede (pe propria lor piele) că nu este indicat să-i contrazică pe băștinași în aceste privințe. Legendele – chiar și cele „horror” – sunt mult mai „cool” decât realitatea. Dacă vrei să plictisești un localnic – ceea ce va face să fii ocolit de toți prietenii lui! – te apuci să-i povestești despre Vlad al III-lea „Þepeș” și faptele lui istorico-legendare, cele care ne gâdilă atât de plăcut mândria patriotică...
Tot atât de repede au aflat nou-sosiții că toate aceste neînțelegeri pot fi evitate renunțând tacit la această calitate îndoielnică (în ochii unora): cea de a fi român. Așa că o mare parte din noi recunosc – dar numai dacă suntem siliți – că suntem „East-Europeni”. Sau, sârbi, unguri... Sau, „din Transylvania” („hehe, nu, nu am văzut vampiri...”); unii chiar se dau „olteni” („o veche populație din estul Europei”; nici nu mint prea mult...). Și unii, nu prea mulți, e drept, se dau „țigani” – mai ales când asta le folosește la a obține statutul de refugiat (au și „docomente”, vă asigur!)
       Dar cei mai mulți dintre noi, cum ziceam, evităm să discutăm proveniența noastră națională. Noi suntem „oameni universali” – fără nici o vină că Dumnezeu (pe care nu-l prea recunoaștem, de altfel), Soarta, părinții... ne-au dat Lumii în acel colț prăpădit de univers. Așa că facem toate eforturile posibile să uităm limba și tradițiile românești. Unii dintre noi chiar reușesc – deși în această activitate sunt dați de rușine de propriile lor progenituri. Ne integrăm, care va să zică...
       Bun, acum că am introdus aceste persoane care au încercat să uite că au fost români, să vedem ce “face” ei. În general, ei “face” bine, merci – deși niciodată pe-atât de bine pe cât ar fi sperat ei (în momentul depunerii actelor de emigrare) că vor face. Urăsc de moarte faptul că băștinașii le reamintesc mereu lumea din care vin și pe care vor să o uite cât mai repede. De exemplu, când vor – și mai ales, când nu vor! – li se cere să-și echivaleze studiile; li se amintește că nu prea au „experiență canadiană” (de exemplu; ca să vezi!); și câteodată băștinașii mai vin și cu povești de groază („ai văzut aseară reportajul despre România?”) – dovedind că proveniența domniilor lor este un fel de secret a lui Polichinelle...
       Dar cel mai rău este faptul că știm că nu putem uita o clipă faptul că suntem și rămânem, totuși, români. Cu tot ce are mai bun și mai rău românul ca nație. Degeaba vorbim impecabil limba engleză, degeaba reușim să ne integrăm, să avem un job bun, o mașină mai mașină, o casă pe mortgage – noi rămânem români get-beget! Așa că suntem nevoiți să acceptăm inevitabilul: recunoaștem realitatea – dar ne ținem departe de conaționalii noștri. Găsim justificări suficiente - dar ele se mărginesc la vechea zicală populară: „Cine se amestecă în troacă, îl mănâncă porcii”. Bineînțeles, ei ar fi cei ce s-ar „amesteca”. Deci, se feresc ca de foc să nu fie „mâncați” de... „ceilalți”.
       Pentru că sunt nenumărate povești „reale” în care „ceilalți” i-au „mâncat” pe bieții, nefericiții români care, într-o clipă de neatenție, „s-au amestecat în troacă”. Este bine știut că românii nu se pot uni. Nu sunt deloc ca celelalte naționalități... Desigur, nu prea știm cum sunt celelalte naționalități, dar în mod sigur nu sunt ca românii! Și unii chiar se grăbesc să dea exemple, să povestească ce au auzit și ei de la alții – care au găsit, de asemenea, motive să nu se „amestece”...
       Eram într-o seară la niște prieteni. Întâmplător, un prieten de familie se potrivise să sosească în vizită de undeva, de-Aiurea. Și tot întâmplător, respectivul a asistat la momentul în care am dat gazdelor unul din ultimele numere ale revistei locale. A luat-o în mână, s-a uitat pe copertă, și a pufnit:
- „Revista comunității românești”. Ce comunitate, frate? A cui? Românii nu sunt în stare să se unească într-o comunitate!
- Păi, uite că se poate...
- Nu, domle, nici vorbă! Sunt prea dezbinați. Fiecare își vede numai de interesul personal. Îi mănâncă ciuda și invidia, asta e. Mai curând distrug ceva decât să clădească.
- Sunt, totuși, exemple...
- Ce exemple, frate?! Slavă Domnului, sunt prea ocupat cu ale mele pentru a mă amesteca cu ei, dar e un întreg spectacol. Nici nu trebuie să dau bani pe bilete: dacă vreau circ, mă duc printre români!
- Ei, nu o fi chiar...
- Domle, e o luptă între biserici ce nu s-a văzut! Că ăia sunt „legionari”, că ceilalți sunt „securiști”... Își fură unii altora enoriașii. Au fost cazuri când s-au bătut între ei ca chiorii!
- Totuși, preoții pe-aici...
- Lasă, domle, nu te lua după aparențe! „Afară e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul.” Niște ipocriți.
- Păi, țin slujbe împreună...
- Da, ca să vadă enoriașii „celuilalt” ce har de predicator are. Ce voce frumoasă are, ce blând și avlavios este... Doar-doar i-o fura! Dar că sunt consilii parohiale care au dat popii afară din biserică, știi? Că sunt preoți care și-au luat jumătate din enoriși și și-au deschis propria biserică, știi?
- Stai puțin, noi aici vorbim despre comunitatea românească, nu despre biserici...
- Nu se există, domle, asta-ți spuneam. Când unul oferă ceva românilor, vine altul și-l taie. Dacă are cu ce. Dacă nu, lansează zvonuri. Ca la circ, ți-am zis.
- O fi în altă parte, dar să știi că pe aici...
- De ce, frate, o fi altfel pe aici? Cine știe ce interese au ăștia cu „comunitatea” lor?! – aici vântură revista ca pe-un evantai. Poate primesc bani de la Guvern. Poate urmăresc faimă... Să știi de la mine, nici un român n-ar bate un cui fără oarece foloase personale. Mai curând sau mai târziu își vor da arama pe față!
- Se întâmplă, totuși, lucruri frumoase. Uite, revista asta apare de trei ani. De ce nu o iei să o răsfoiești?
- Nu, domle, ți-am zis: slavă Domnului, sunt destul de ocupat văzându-mi de-ale mele. Nu mă interesează prostiile altora. Cine se amestecă în troacă, îl mâncă porcii!
- Știi? interveni gazda, tușind încurcat. Escu scrie și el în revistă...
- Da? I-auzi, frate. Mă ierți că am spus ce gândesc, hehe... Mda... Frumoasă revistă. Dacă aș avea ceva timp...
- ...pe care, slavă Domnului, nu-l ai...
- Da, aș citi-o... Așa, domle, spune-le românilor că ar fi bine să mai lăsăm dezbinările. Să fim și noi, ca italienii, sau croații...
- Și să uităm să fim români?! Niciodată, fratele meu! Te pomenești că ajungem să fim și noi o comunitate, dacă nu ne mâncă porcii între timp. Ce naiba ne facem atunci? Dăm bani pe bilete la circ? Noroc că ai dat pe-aici, că aveam de gând să merg la „Cirque de Soleil” Mai bine bem o bere împreună. Și ia zi, domle, ce mai e pe-Aiurea, pe la voi? Cum e cu românii pe-acolo?...
(Escu, Prelegeri Neascultate, Ediția a II-a)

Nota Redacției:
Profesorul ne-a rugat să dăm o dezmințire oficială. Zice el că îi este teamă să nu-și piardă prietenii, care au rămas să discute cu mosafirul lor și după ce domnia sa a trebuit să plece.
Ne grăbim să o facem, vorbind în cunoștință de cauză. Afirmația că profesorul bagă în buzunar banii primiți de la Guvern este o bârfă sfruntată și fără acoperire. De asemenea, putem spune că nu dorește să-și facă propria biserică, nu a călcat pe nimeni cu mașina, nu i s-a deschis proces penal, nu este încurcat cu nevasta nimănui, nu este informator, nici securist, nici legionar, nici psdist, nu dorește să candideze pentru nici unul din partidele canadiene, nici pentru vreo slujbă la Primărie, nu i s-a oferit post de conferențiar la SFU, a înapoiat în bune condiții costumul popular împrumutat, nu și-a făcut garaj de pe decoruri, iar formația de maneliști a fost adusă de alții.
Dar vă rog să nu ne întrebați de ce susține existența unei comunități românești. Nu am înțeles nici noi...