(fragment)
         ... ca de exemplu, în cazul arcului mecanic.
         Principiile fizice mecanice se aplică în mod asemănător și în acest caz. Arcul este de fapt un caz particular de bară metalică elastică. Forța exterioară, numită presiune, este aplicată perpendicular pe bară, făcând-o să se deformeze elastic, adică provizoriu. Această deformare produce în interiorul barei tensiuni, care tind să contracareze presiunea aplicată. Dispariția presiunii face ca bara să revină în poziția inițială. În cazul în care intensitatea presiunii exterioare este mai mare decât suma tensiunilor interioare, bara se deformează permanent, nemairevenind la poziția inițială după dispariția presiunii aplicate. Același fenomen are loc dacă presiunea este menținută timp îndelungat. Efectul pe care îl are presiunea depinde direct de indicele de elasticitate al materialului din care este făcută bara. Repetarea acestui proces va duce, eventual, la deformarea plastică a barei și, în final, la ruperea ei. De ce unii oameni doresc să rupă toate barele întâlnite în cale, necesită o explicație mai largă, și va face obiectul altei prelegeri.
         S-a observat, pe cale experimentală, că dacă folosim două bare în loc de una singură, puse paralel una lângă cealaltă, mărimea presiunii poate fi mărită, fără a produce deformarea permanentă. Într-adevăr, intensitatea forței poate fi mărită cu fiecare nouă bară pusă în sistem. Așa a apărut arcul mecanic, un sistem de bare care repartizează forța exterioară în mod proporțional pe fiecare element component, numit spiră.
         Dar poate că veți înțelege mai ușor acest fenomen dacă facem o paralelă cu viața noastră de zi cu zi. Să zicem că fiecare din noi este una din acele bare metalice. Forța exterioară care este aplicată asupra noastră este suma tuturor presiunilor pe care societatea, relațiile familiale și inter-umane, și chiar propria noastră persoană, o aplică asupra psihicului.
         Să le luăm pe rând. Presiunea pe care o pune societatea este foarte variată, dar destul de ușor de quantificat. De la insecuritatea locului de muncă și a plimbărilor sub clar de lună, salturile mortale pe care le face Bursa și Economia, presiunile grupurilor politice și sociale, violența care se lăbărțează pe micile ecrane, marketingul feroce, dezastrele naționale și stările de conflict internațional, performanțele politicienilor, până la starea morală a societății în general, toate ne influențează psihicul. Imigranții, aflați între două lumi, simt influența celor două societăți, cea părăsită și cea în care vor să se integreze, simultan.
         Presiunea relațiilor inter-umane le simțim inter-activând cu alți membrii ai societății. De la boss-ul pe care căutăm să-l bine-dispunem în modul în care apreciază performanțele noastre, colegii de serviciu, care văd în noi niște adversari în lupta pentru aceeași poziție – așa cum de altfel îi percepem și noi pe ei, la băștinașii canadieni, care privesc cu ochi răi imigranții, salesman-ul agresiv sau lucrătorul de la Guvern indiferent, vecinul care privește prin noi ca prin sticlă, până la conaționalul care ne bârfește privindu-ne cu neîncredere, dacă nu ne ocolește pur și simplu... toți își pun pecetea pe sufletul nostru.
         La aceasta se adaugă, bineînțeles, relațiile familiale. Partenerul este prins în aceeași luptă cu societatea pe care o ducem noi înșine. Balanța atât de fragil echilibrată într-o situație normală, tinde să se dezechilibreze sub presiunea tensiunilor. Uneori dragostea, acel ingredient care ajută balanța să se echilibreze, nu mai este suficientă. Copiii sunt dați de-o parte, de multe ori sacrificați, în dorința noastră egoistă de a ne simți, în sfârșit, bine. Așa că aceștia, la rândul lor supuși presiunilor din afară, aruncă mai întâi balastul fostei patrii, apoi taie pe cât posibil relațiile cu proprii lor părinți, găsindu-și refugiul în lumea mai puțin stresantă a internetului, muzicii, jocurilor, etc., și păstrând relațiile cu alți umani la minimum.
         Sunt, în sfârșit, presiunile pe care ni le impunem singuri. Este acea discrepanță dintre dorință și realitate. Ne punem ștachete cât mai înalte, fără a analiza mai întâi dacă sunt realiste, și pe urmă ne zbatem o viață să le doborâm. Este frustrarea pe care o simțim la constatarea că valorile noastre obișnuite nu mai aplică în noua societate, care își are propria-i scară valorică. Că educația noastră umanistă nu impresionează prea mult societatea tehnocrată canadiană, că patalamalele și experiența îndoielnică adunate pe alte meleaguri contează destul de puțin aici, că uneori suntem puși în situația de a performa munci „degradante”, „de țigan”, doar pentru a asigura pâinea familiei. Dorind un Mercedes când bugetul ne permite un Ford, îmbrăcând Moore cu gândul la Versace, purtând ceasul de-acasă, dar salivând după un Rolex... Nu pentru noi, nuuuuu, ci pentru ai impresiona pe „ceilalți”, pentru a le arăta „lor” cine suntem noi, cât de superiori suntem noi față de semenii noștri, ce bine știm noi să ne simțim ca peștele în apă în Noul Bazin. Despre destinul plevușcăi în lumea rechinilor vom discuta în una din prelegerile viitoare.
         Această presiune exterioară se menține aproape permanent. Indicele elastic al românului este unul din cele mai înalte în Univers. După milenii de plecare în fața forțelor adverse, românul a căpătat elasticitatea trestiei în fața furtunii. Există vorba: „Nu da, Doamne, românului, cât poate el duce”, și asta înseamnă ceva! Dar chiar și cel mai elastic material începe să cedeze în fața presiunilor constante, de intensitate maximă. Tensiunile interioare, numite „stress” în limba engleză, ba chiar și în cea românească, devin o stare de fapt permanentă. Are loc deformarea plastică, permanentă, de care vă aminteam anterior. Omul devine morocănos, neîncrezător, indiferent, egoist, uită să râdă și să cânte, uită să privească soarele lucind în valuri sau un lujer de floare tremurând sub greutatea unei gâze... Și, mai curând sau mai târziu, are loc ruperea. Violență familială, acte anti-sociale, dereglări psihice, performanțe slabe, retragerea în propriul „turn”... Despre diferitele tipuri de „turnuri” vom discuta poate chiar data viitoare.
         Ce putem face să evităm această situație? O cale ar fi să aplicăm teoria arcului: repartizarea presiunii exterioare. Să ne înconjurăm cu persoane care trec prin același tip de presiuni. Împreună, putem suporta presiuni chiar mai mari: cum presiunea exterioară rămâne constantă, înseamnă că intensitatea ei scade proporțional cu numărul „spirelor”, adică al prietenilor noștri.
         Desigur, sunt presiuni individuale, particulare, pe care uneori trebuie să le suportăm singuri. Discutând unele din acestea cu prieteni buni, cu membri ai familiei, putem reduce numărul lor. Rămân totuși acele presiuni pe care trebuie să le înfruntăm singuri. În acest caz, este posibil să îmbunătățim „indicele elastic” folosind niște aditivi. Să lăsăm deoparte, periodic și pentru scurt timp, activitățile de zi cu zi, căutând să participăm la activități care ne fac plăcere, care mai ridică din stresul acumulat. Nu mă refer la urmărirea emisiunilor TV - despre contribuția pe care o au emisiunile TV la acumularea stresului și nu la disiparea lui vom discuta la momentul potrivit. Este vorba despre acele activități care ne rup pentru câteva ore săptămânal de rutina vieții. Să ne găsim refugiu în artă, într-un hobby, în practicarea unui sport... Avem nevoie să ne re-încărcăm periodic bateriile, pentru a fi funcționali. Dacă aceste activități sunt practicate alături de prieteni și membri ai familiei, beneficiul lor la disiparea stresului este înzecit.
         Dar să închidem paranteza destul de largă și să revenim la alte tipuri de sisteme mecanice...
Escu
(Prelegeri neascultate de nimeni
Ediția a II-a)

Nota Redactorului:

A trebuit să renunț la Doxxa dăruit de tata. Într-o dimineață, când l-am tras, act ritual pe care îl fac de peste trei decenii, a plesnit arcul. Și atunci mi-am amintit de această prelegere a profesorului. Dacă un arc de o calitate deosebită, construit folosind cei mai buni aditivi, supus unei singure presiuni constante, a cedat, cum rămâne cu mine, biet om zdrobit sub avalanșa de presiuni din toate părțile? Mi-am ales bine aditivii? Am destui prieteni, „arcul” meu are destule „spire”?
Un ceas, chiar și un Doxxa, poate fi înlocuit. Dar eu, mi-ar place ca într-o bună zi să plesnesc, și să fiu aruncat pe fundul unui sertar?...