poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 10069 .



Camelia Petre - romantica unei nopți cu lună plină
eseu [ ]
Colecţia: Portrete de Decembrie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Decembrie ]

2004-06-09  |     | 









Omul este o fiinta sociala ce se dezvolta prin interactiunile lui cu societatea. Daca il izolam de mediul sau, inseamna ca-i reducem posibilitatea de a comunica cu semenii sai. Deseori imprumutam gesturi si ni le atribuim inconstient, este natura umana. Este adevarat ca la unii indivizi aceasta imitare este exacerbata, afectandu-le chiar si personalitatea. Sunt persoane care sunt in cautarea sinelui, care inca nu se cunosc. Camelia Petre[cpetre]...-Incongruenta gesturilor



Camelia își face intrarea pe poezie.ro Cu ochii deschiși,curgând spre noi ca un cer însetat de aripi în Suspine închise... Încă de la începuturi este dipusă de ofrandă spunând: Gramaticii îi aduc ca ofrandă imaginea mea din oglindă, apoi promite: Am să te schimb la rându-mi, creându-ți /...O cratimă-n plus, o cratimă-n minus! / Căci nu mai știu de mă împiedic de tine ori de mine, /De ritmul pe care îl simt ori cu greu mi-l exprim.


Poeta se retrage apoi într-o Ruga din noapte, Pătrunsă de stele pentru a descoperi visele lumii și : Aseară am ridicat văzduhul / De pietre aurite / Pentru a te întâlni / Și-am împărțit clipa trecută / Între o lumânare slabă / Și-un umăr gol…Te-am știut mereu lângă mine,și Ieri ca și astăzi... ca și mâine. Aș plânge, dar mă tem fiindcă te-ai Născut pentru a te întâlni, Desenând cu creta / Pe trotuarul dinspre apus, / Am învățat să-mi scurtez drumul / Rămas până la tine… Adormind pe ale tale rugăminți… / Zămislind anume / Nemurirea de a petrece / Prin viață învățând despre tine.


Tipografia universului liric este specifică autoarei, ea are o reacție spontană, e ca o căutare continuă câștigând experiență poetică. Poezia Cameliei pare interiorizată după personalitatea autoarei, dar nu este așa, e o frenezie a sufletului și animă contururile imaginilor cu sensibilități suprafirești. Totul este pictat cu o paletă diversă de culori, de fapt e o euforie a realității așa cum vom vedea în Celui ce va fi; adică : Mai vizitam luna / Din când în când, / Mințindu-te și apoi : Agățându-mi trupul de pământ / Și am răsărit prin soarele dimineții / Departe de ce-a fost, / Trăind, / Neștiind ce va fi. Din această lume nu putem pleca decât cu Rămas bun, autoarea sintetizează mișcarea doar în colțișoare memorii… Parfumând pe alocuri / Pașii rămași de la tine. amintiri mai mult sau mai puțin parfumate. Se desprinde totuși un regret : Tu pe o stâncă / Eu mai abrupt.


După cum am văzut la Camelia stilul modelează spațiul interior și exterior, ea creează o stare artificială de comunicare, personajele capătă noi valențe așa cum vom observa în Olimpics: Trimițând pionul din mine să culeagă rodul imaginației tale nebune / Dincolo de hotare… În așteptarea clipei în care îmi voi lăsa armura să se frângă în mijlocul arenei, / Și m-am rugat cu ochii închiși, să îți ajung de-o singură înghițitură. / Din lupta asta nu voi ieși învinsă, nici tu învingător. Lipsa contactului cu realul duce la spiritualizarea acestuia în cazul unor reprezentări așa cum procedează în : Cuvintele tale aveau auz și erau Îmbălsămate de iluzii… Susținute aievea de pale de vânt. Pare o intermediere între zona concretului și a abstractului.


Poezia Cameliei este constituită pe un sistem propriu de semne având o coerență lirică fără a urmări o anumită filozofie. Discursul poetic își relevă originalitatea prin creativitate … Mai departe iubim e o ducere spre cuplul edenic : Numai noi nășteam visele iubirii! / Acolo, în Templul Fericirii, Transformam minutul în secundă, / Ne iubeam tăcut, / Ne respiram în șoaptă, / Căci am atins distanța lumilor noastre.


Pasăre măiastră e ca o respirație spontană, ideile abstracte sunt eliminate, poezia e o confesiune, o dorintă mai mult: Doar ia-mă cu tine, când / departe ne va fi doar azi! / Noaptea ne vom aprinde candelabre în plete / și vom pluti la nesfârșit într-o Aparența de gânduri. Poezia trebuie înțeleasă și interpretată nu în alt mod decât în cel al poeticului – e o stare ,,intimă’’ : Aparent locuim în ghinde / Rătăcind în cochilii / Albastre de vise, albastre de nopți, / În așteptarea clipei / În care vom respira din nou / Prin ale noastre albe brațe.


Camelia se dovedește a fi poeta clipei mai ales Când învățăm a iubi deja Miroase a toamnă timpurie, aici natura este dincolo de înțelegerea bazată pe legitatea naturală, capătă noi valențe, toamna este un peisaj mirific la munte; în Conifer de toamnă, totul e fantastic: Ce-și odihnește creasta pe două, poate trei / Frunze uscate la soare / Pe stânci trosnind, din când în când, / Mai cade câte o creangă / Frunzărind de seară de pot să-mi las poteca, / Până să apuce să cadă ploaia / De pe la vârfuri de mamifere…efemere, / M-am năucit. Toamna îți amintește de iubirile verii, de Frânturi nebune rămase de aseară, aici natura și personajul formează o singură ființă se împletesc din clipe și se hrănesc din iluzii transformate în frânturi de ,,nebunie’’, uneori tristețile transpirau în fâșii de dor.


Să pot chema iubirea e un poem în care autoarea încearcă sa se surprindă, descoperă taine ale sufletului interior, parcă e o tacere a gândului prin vorbirea inimii, a inimii care își are dorurile sale.


Mă închin zborului e o poezie cu multe lucruri rostite, strălucind în culoarea lor naturală, cuvintele nu sunt mari, dar imaginile ies din cadrul lor regăsindu-și sensurile și strălucirea: pentru locul în care / frământările își pierd din / farmecul de a trăi / cu nebuloasa / smintiților din urmă, / spre locul în care sunetul de cellular / răzbate ecou dar nu contează, / spre locul în care luminile orașului / se pierd în orizontul nimănui. / Este granița unde se termină forfota / și începe cerul sa tacă.


Toamna prin mine descrie frumusețea : Dincolo de ea / Se aud frunzele foșnind, / Și-n ritmul lor ultim /Se simte încă parfumul vegetal; melancolie, culoare, miros de frunze, fructele coapte, sufletul dschis doar spre visare A nu știu câta oară, M-am înstrăinat mulțimii / iubeam, privindu-mă în urmă / pentru a nu știu câta oară / mă-ngemânam aievea / cuvintelor tale. Structura poeziei este ca o respirație lirica : când eu, când tu, / în bucăți amestecate / din mine și din tine în picuri, în sufletul meu îmi simt sorii / despletindu-se, ne ascundeam Printre noi, printre bucăți de hârtie creponată, / printre fragmente de cuvinte nerostite, / printre creioane și gume mestecate… au început îngerii / să învețe prin noi /nemurirea.


În Acest sărut așezat într-un peisaj cromatic aprins, aripile sunt desprinse lăsându-le să plutească de-o parte și de alta a universului,simbolizând efecte am tăcut și-am țipat / pas pe pas, de prea multe ori . Natura este identică uneori cu poeta, ea nu-și caută altă înfățișare, nu tulbură armonia peisajului ci ca într-un joc se prinde dând semnificații noi cuvântului. Pe când... gândurile ca fluturii poartă pe valuri picuri de lumina din lacrimi uscate si-n somn te visezi Aproape nouă - e o comunicare între starea de trezvie și cea de vis, e parcă o întoarcere spre starea unde nu ar putea exista păcat, se spune că somnul are funcție purificatoare.


Strigam surd și Lăsasem timpul să decidă / asupra strigătelor mele, iar noapte, iar vis, o zbatere dar fără elanuri, de așteptare totuși a unui răspuns: și las pe alții să-mi decidă vrerea… De-abia mă-ncap între suspine! ...lăsasem timpul să decidă asupra strigătelor mele; e o pendulare creatoare , iar gându e cel care trebuie să discearnă o Rugă târzie. E momentul resemnării în fața divinității, stările lăuntrice sunt realități materializate într-un anumit moment și într-o anumită atmosferă creată de autoare, care aspiră spre regăsirea Cerului și … să renască adevărul / acum și în toate ce-s pe pământ / piară fărădelegea și amarul / și fă ca totul să ne fie sfânt!


Pentru poetă realitatea nu e un peisaj, ci doar o impresie senzorială dincolo de apus și răsărit, iar Iubirea-i din eter - acolo unde râurile seacă nebănuite iubiri și îmi șoptești de fiecare dată; / te amețeste mirosul pielii mele / și mă întrebi din ce / adâncuri mă ridic… și-s doar o pasăre ce-și uită zborul să-l lase vântului / sărută-mă veșnic și-nchide-ne / în aripile astea sfâșiate de timpuri...


Un fior de primăvară, o adiere tăcută, cuminte și caldă, aduce cu ea răsunetul iubirii, care de multe ori, vine fără anotimp, vine și atunci cand ghioceii își gasesc loc undeva pe la tâmple : Am simțit-o și aseară / când eram cu gândul / la tine ca și la / ca și aiurea, tot timpul. Poeta simte fiorul primăverii și al iubirii pentru că singură mărturisește : Sunt semnul ce va trece, Cald și tăcut / mă plimb pe lângă oamenii. Căldura vieții pătrunde în fiecare cuvânt iar imaginile se înfășoară și dobândesc plasticitatea și frumusețea cuvintelor: semănându-le în ochi ghioceii / ce vor aștepta cuminți / să le răsune în suflet mirarea iubirii într-un adevărat ritual confesional.


Poeta ne descoperă un univers unde apare sentimentul unei suspiciuni fără remediu - frica mă lasă să schimb / clipa de-acum / pe un alt / clandestin contrapunct, / contră a fricii. Semnele prin care se lecturează acest poem sunt pline de Goliciune: Un copil a zugrăvit o floare ne-mai-vazută, / cu douăsprezece petale de culori diferite, / începând de la albul zăpezii, trecând prin nuanțe de verde și de galben, / finalizându-și apoi lucrarea printr-un banal maro în Jocul cu douăsprezece petale. Un poem care transformă cuvântul într-un ritual, uneori fără sens alteori debordant, descoperirea unei noi lumi, e o tălmacire de semene: numai vântul îi mai acoperea din când în când nebunia grijilor ei… din ochii ei mari și negri, au început să se reverse douăsprezece lacrimi / însemnând fiecare secundă, a fiecărei petale, în zeci și chiar mii de picuri de rouă.


Auuu, am adormit fără titlu - discursul poetic este ca un dialog cu cititorul, față de care poeta are un sentiment de justificare: Voi face focul să ardă mai tare și voi dansa în jurul casei, în jurul meu, un timp… voi bate din palme tare, tare, ca să trezesc frumoasa din padurea adormită… Vom visa mereu, aici și aiurea, pentru oricât si oricând.


Uneori universul poetei se umple de semne indescifrabile, cuvîntul parcă nu mai reușește să spună ce vrea poeta: verde / lumina o privea de-aproape / gemea tulpina / albe pistrui / roșii petale / albastre priviri. De pretutindeni răsar semne, iar poeta pare Desprinsă dintr-o formă de viață ca un cântec, care va căpăta înțelegerea / unor noi începuturi Atât de... Un puternic suflu de viață, ca prin farmec se răspândește peste tot în poemele Cameliei. Lumina și armonia din natură, bucuria și plinătatea vieții copleșesc sufletul cititorului cu frumusețea versurilor și imaginilor realizate. Maestră în mânuirea imaginilor, Camelia punctează nuanțele lucrurilor, realizând o creație artistică de un efect încântător. Totul se revarsă ca o incitare în sufletele cititorilor. Astfel efectul artistic al acestui poem constă în imboldul irezistibil pe care îl trezește puritatea versurilor, iar natura este ca un cadru: Era atât de verde verde / că atunci când privea lumina de aproape lumina o privea de-aproape / de îndată tulpina începea să geamă gemea tulpina. Efectul poetic asupra cititorului se exercită mai mult pe calea sugestiei prin aspectul exterior descris. Autoarea are puterea de evocare a tainelor din adâncul inimii. Nu poate fi trecută cu vederea, puterea poetei de a construi imagini, de foarte multe ori în mișcare >>>> Camelia Petre [cpetre]... - Atât de...:


Camelia nu se oprește aici o ia De la un capat la altul, ea imprimă poeziei sale seninătate și armonie. Poezia place, își păstrează prospețimea și voiciunea >>>>> Camelia Petre [cpetre]...-De la un capat la altul

Așa ajungem la: Om - munte unde imaginile sunt estompate și parcă își pierd din plasticitate, e o oscilatie a unor stări contradictorii ca într-un Vuiet prelung, unde energia interioară depășește cu mult pe cea exterioară, e ca o stare de zbucium al ființei, un strigăt: prin alte firi lumești răsună, inviolabil, / un vuiet prelung.


Ca o Incantație în verdele anotimp sentimentele par cumva potolite, calme, iar expresia e limpede și curgătoare. Imaginile create de autoare sunt plastice și evocatoare ca într-o Dedicație frântă, iar noi: Buimaci de somn și de atâtea dorințe, nu ne lepădăm sinele ziua… umblăm desculți de noi, cu lumânarea stinsă, fiind prea multă lumină afară, un sentiment ușor de dragoste, iubirea apare ca un izvoraș de mari bucurii, fluiditatea versului e o încântare.


În țara nimănui, trecătorul împiedicat în rugăciuni se odihnește doar la răscruce…semnele se arată doar la loterie… când se troienește norocul de la o răscruce la alta,
universul poetei se umple de semne indiscifrabile, o lume textualizată, o căutare neliniștită a sensurilor. Poeta își exprimă aproape explicit, aspirația către un anumit tip de structurare a poemelor, prin aceasta individualizându-se. Sensurile circulă liber prin poem, se contrabalansează.



Prin noi toți se plimbă ca o Transfigurare versurile Cameliei de pe buzele opace ale materiei…cu oase mai puțin grele, / însă mai lungi și albe, ca de fildeș; fără clintire, închid fereastra timpului cu Ceva special. Totul pare ardere interioară, tensiune stranie, inexplicabilă – timpul, apoi combinat cu iluzii ce coboară pe umerii mei, / fără oprire… sunt doar o iluzie / a unei povești nedăruite / deșertăciunii.


Ne vom întâlni În grădina sufletelor alge... acolo, se află ascuns / sufletul pereche / în sufletul măr… fără privire sau fără gând / cu buzele vișine / vei săruta îndoind / o algă marină /la umbra rădăcinii tale. Apoi Chemarea ca o fascinație populată până la saturație, semne al căror înțelesuri nu trebuie căutat în profunzime, ci doar în forma lor vizibilă: pe dinăuntru, o câmpie albastră, cu flori albastre, din care pornesc crengi întortocheate, albastre; în fiecare secundă ia naștere bolta cerului spre niciunde; aici nu se revine; o tulpină mă ridică, înțeleapta, eu singură nu pot să mă înalț, pot doar să mă sprijin…


Camelia începe să contureze o scurtă incursiune asupra vieții, gestul ei poetic ne duce spre o scurtă meditație de natură, versificația poeziei atrage în mod deosebit atenția: versuri scurte spuse parcă în surdină: floare de iris… cuvânt cristalin… clopotul vieții / roua inimii / dezvelește încet / temerea frunzei / iată un semn!


Ploaia va mai șterge o urmă din mersul meu... Ascunzând începuturile, într-o descriere fugară dincolo de noi, alteori chiar în noi, iar alteori îl primim în dar, cu acest început pornim la drum, nu știm niciodată cum va fi drumul; poate fi anevoios, lin, încărcat de flori… alteori printre flori vin unii și împrăștie sămânța răului din ei. Frumusețea cuvântului poetei va reveni mereu, mai inchizi ochii, mai muți o frunză... și treci. mințile crescute pe trepte de lemn putred; până când… nu uita că uneori poți găsi frumuseți ( doar în apele stătătoare cresc flori de o frumusețe rară ), totul e să știi să nu te apropii prea mult ci să privești de la distanță. Albul imaculat al iernii tale va îmbrăca în frumos urâtul: Eu doar încerc să calc atentă deasupra gândurilor altora, / ca nu cumva să le cuprind palmele fragede / sub nepăsarea, voită sau nevoită, a pașilor mei înlacrimați; pare ca un manifest împotriva răului, a ceva care ți-a înlăcrimat pașii, gândurile stau în frumusețea privitorului, iar ploaia va șterge cu siguranță cenușa din priviri. prin trupurile goale uitate în pământul fără aripi / trec oameni, fără direcție, fără zbor; / cine mai știe daca vin ori dacă pleacă?!


Ochiul brumă schimbă registrul ideii la o răscruce de timpuri, / ori într-un mugur crucificat,unde lanțurile morții se vor desface / la primul sărut cast, schimbare de destin, iar acest lucru nu se produce datorită vreunui factor esterior, ci o revelație produsă în conștiința autoarei. Cunoașterea e un proces treptat și se relevă pe parcurs, metaforele ascund și alte semnificații, e de fapt o lecturare a propriului destin. Din când în când pe nisipul mișcător poeta mai face însemnări cum că : orașul freamătă / lumini și umbrepe ici pe colo: o mască se vinde / cu suflet și viseiar pe cer se aprind / lumânări albastre și o frunză tace


Frumoasele versuri din Simțiri șoptite sunt clipe redate melancolic, dar care se leagă împreună ca într-o tăcere topită, o muzică abia auzită mai presus de tenebre mai prejos de stele, autoarea parcă își întinde brațele spre tainele lumii: între cer si pamant / omul / dincolo de înțelegerea tacită a celor două semne.


Poemele poartă în ele materialitatea imaginilor dar și imaterialul, care de fapt sunt expresia concretă a unor stări sufletești de o valoare incontestabilă. Poemul Mister din doi în doi exprimă tocmai acest lucru: Printre copacii asfințiți / din vise moi / ademeniți / se-adună oamenii desculți; / de sunt puțini sau poate mulți / pășesc ușor nedumeriți / copii bătrâni acoperiți / în jocuri / sumbre / fără rang / de frunze ying /de ramuri yang…


Ultimul popas al meu, dar si o invitație pentru voi într-un Camelia Petre [cpetre]...- Anotimp alb în grădina sufletelor pereche...







Poezia Cameliei e plină de bucuria de a trăi viața cu toate frumusețile ei, apoi frumusețea imaginilor echivalează cu trăirile sufletești de cele mai multe ori, se simulează o vitalitate ce vrea să ia parte la tot ce se întâmplă, dincolo de timpul trecător. Pentru mine personal, Camelia e ca un mugur fraged, dar care are puterea de a învinge și rupe scoarța cea mai tare și mai dură a unui arbore. Limba folosită este simplă, dar simțul de armonie și talentul poetei de a o mânui i – au descoperit rezerve de expresie. Ea găsește totdeauna o potrivire deplină între sentimente și cuvinte chemate s-o exteriorizeze, realizând astfel valori poetice cu totul originale.




Talentul e o inteligență specială, manifestată; inteligența e putința mai multor talente la același om, chiar dacă ele nu se manifestă.

Scrie-ți cărțile așa, încât fiecare cititor să poată crede că le-ai scris pentru el.

Sunt scriitori care scriu în idei și cugetători care găndesc în cuvinte.









.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!