Cărțile sunt oameni cu sufletele lor uneori răvășite , alteori anonime. Intri într-o librărie nu pentru că vrei să cumperi o carte, ci doar așa pur și simplu. Ochiul își prelungește privirea în mâinile întinse și iei în palmele tale CARTEA.

Coperta îl descoperă pe autorul ei, pe cel care a avut puterea să zămislească vise, uneori trăite , alteori doar închipuite. Deschizi și încerci să pătrunzi prin cuvinte și simțiri pe cel care a scris cartea. Fiecare carte își are parfumul ei, cuvintele și necuvintele ne crează senzații, încercăm să simțim și să vedem cu sufletul pe cel care se află acolo.

A trecut o bună bucată de vreme de când nu am mai intrat într-o librărie; vă întrebați și de ce? Și eu mă întreb, a pus oare altcineva stăpânire pe mine? Și da și nu! Am ajuns la performanță, nu mai reușesc să parcurg o carte din scoarță în scoarță ci mai multe cărți a mai multor autori așezați într-un volum numit www.poezie.ro

Am început să-i cunosc pe fiecare cu scrierile lor. Într-una din zile deschizând pe texte mi se oprește privirea asupra unui nume, dau clik și mi se deschide pagina celui despre care voi încerca să vă vorbesc.

Scriitorul – poet s-a născut în urma dragostei firești dintre ploaie și zefirul venit dinspre miazăzi. Au străbătut împreună trei anotimpuri și și-au găsit lăcaș într-un oraș vechi numit Sibiu, pentru a da naștere undeva, la mijloc de aprilie în zodia Berbecului, a celui ce va purta numele de Vasile sau poate Mihai sau cel mai potrivit Freelancer.

Tânărul nostru scriitor se află la vârsta unei copilării suspendate din când în când, reprezentând tocmai prețul trădării. Și-a început studiile la școli înalte mai întâi ca ex-aurolac, apoi ca ex-șofer de taxi și nu în ultimul rând ca ex- scriitor la ziar. După terminarea studiilor obține diploma de Vrăjitor de vorbe , ocupând postul de vânzător de iluzii sub Pont Neuf, Paris. Suplimentar pentru completarea bugetului stării lui civile de îndrăgostit lucrează pe cont propriu ca tehnoredactor aspirant la reședința permanentă No man’s land.

Pasiunile scritorului sunt diverse: sonatele pentru lighean cu pian, scrijelitul de texte proaste, pseudo- poezie și semi-proză pe scoarță de copac, lectura altor scriitori, zgomotul și furia basmelor de adormit pisicile, literatură pentru cei cu studii abandonate. Pe lângă pasiuni Vasile zis și Mihai are și obsesii: cuvintele, cuvintele, cuvintele, virgulele, punctele de suspensie, cuvintele, versurile…cuvintele…proza…cuvintele. Din prea multă modestie aurorul a sugerat că are calități deosebite și că ar trebui scrise cu font 100 și anume: o frumusețe mormântală, bogăție tip om bogat, om sărac, istețime de înghețat apele în iernile geroase, dar mai ales… o modestie abordantă.

Am încercat să pătrund în proza autorului descoperind o tematică diversă, o varietate a subiectelor. De remarcat este faptul că pledează pentru autentic, iar narațiunea are o curgere firească până la un moment, când brusc trece din planul real în cel supranatural și invers. Prin scrierile sale reușește să aducă amintirea în prezent, dând o frumusețe deosebită textului. Scrierile sale sunt un produs viu, iar autorul își imprimă propria sa personalitate creatoare. În cele ce urmează mă voi opri asupra câtorva din ele.

Stranie cununie... - Vasile Mihai (Freelancer)



Visul creează o atmosferă stranie, personajul participă cu întreaga ființă la transformarea unui anotimp în altul Niciodată nu o văzusem atât de tânără și strălucitoare, deși o cunoșteam de mult... Metamorfoza autorului în fluture îndrăgostit de o rază de soare te transpune cu totul în lumea plantelor, e ca o joacă de copil, atunci când te închipui floare, fluture… de fapt cred că este un fel de aducere aminte a copilăriei uitate undeva în miracolul verii. Doar asfințitul îl readuce la realitate, o realitate cutremurătoare, transpusă în întunericul nopților percepând cu mintea și simțirea îmbrățișarea de gheață spre alte lumi a celui care se credea fluture. Aici parcă transpune miracolul Mioriței – că la sfârșitul zilei odată cu ultima sclipire de lumină va avea loc o cununie stranie între fluture și tăcerea razei de lumină. Nașii mari, nu sunt alții decât marea și spuma valurilor, iar lăutarii ninsoarea calmă a frunzelor mângâind zbaterea de aripă.

Șoapta unei clipe eterne… - Vasile Mihai (Freelancer)



Aici scriitorul schimbă registrul acțiunii, dacă în Stranie cununie se contopea cu frumusețea naturii, la marginea mării se simte parcă îndepărtat și stingher. Doar cel care știe să asculte marea poate fi îmbătat de șoaptele purtate de valuri, poate asculta durerea plânsă de spuma valurilor…doar cel care reușește, înțelege taina stropului de nemurire ascuns într-o cochilie.

Aascultând cântecul mării poți desluși povești ascunse undeva sub valuri sau deasupra necuprinsului. Frânturi de vieți mereu înghețate de aripile nopții. Mă întreb și îmi este frică să-mi răspund- nu cumva autorul în această împletire de imagini ascunde o taină, doar de el știută? Curgerea povestirii este uneori delirantă între luciditate și tulburare singurătatea paradoxală populată la glasuri și de umbre, liniști și neliniști … și din nou șoapte amăgitoare… cu glasul sirenelor… O clipă în afara timpului cu miros de alge și de soare. Chipul său pare mirat și ascunde povestea unei soapte venită de undeva din eternitate, sau dusă spre eternitate. Aici cuvintele sunt simple vehicule ce transporta tensiunea comunicării spre estetic. Sufletul său liric reușește să ne captiveze undeva la marginea nopții fără lună...

Schiță de roman... - Vasile Mihai (Freelancer)



O filă din viața autorului aflat între două maluri dureros de reale. O înfruntare cu viața, o răzvrătire împotriva soartei. Autorul se află la malul unde își pune întrebări, dar de unde știe sigur că nu va primi nici un răspuns, este malul care desparte viața de moarte, purtând pretutindeni cu mine umbra morții. Opus acestuia e celălalt mal , unde deja își răspunde singur la unele întrebări, răspunsuri pe care le descoperă în însuși ființa sa. Libetatea gândului coboară în inimă și-i dă bunătatea înțelegerii.

Personajul nostru caută drumul și acest drum nu-i departe de el, ci între cele două maluri, între care trebuie să-și urmeze cursul vieții. Trăiește un moment al neîmplinirilor, e o luptă cu sine, dar și visează. Nimeni nu este în stare să accepte gândul morții- Vreau să trăiesc , vreau să mă bucur de viață să mă însor…și abia apoi să părăsesc lumea … Această schiță de roman pare un memento mori. Viața și lumea concepute ca un vis. Finalul este neașteptat, spulberând cititorului orice iluzie. La dracu, niciodată nu o să îmi vină ușor să accept gândul morții! La dracu…

Fragmente de oglindă... - Vasile Mihai (Freelancer)



Aduceri aminte a unor vremuri și locuri nu de prea multă vreme părăsite, dar peste care probabil se vrea așternerea colbului. Zugrăvirea unei imagini aproape statice datorita soarelui toropitor al amiezii. Această descriere mă duce cu gândul la tablourile create de Vasile Alecsandri. Doar apariția unei femeiireal de grase… trecători rătăciți ca într-o halucinație se mișcă alene… pot schimba această imagine. După descriere pare un oraș vechi, aflat undeva la câmpie acolo unde si-au pus amprenta toți cei care au poposit, dacă nu pe sufletele oamenilor măcar pe arhitectura orașului.

Clădiri care ascund mistere cu obloane lăsate obosit peste geamurile
ferecate. Nu apare nici un nume ci doar o descriere a unui orășel de provincie adormit… îi dau totuși un nume - Caracal??? Decorul este aparent fragmentar, sfinți triști și fulgerați de soare… câțiva hulubi cu fâlfâiri leneșe de aripi își mută neclintirea sub streașina bătrână…o țigăncușă surâzătoare…o clădire coșcovită de început de veac… o scară veche… e aproape hilar după cum spune și autorul, imaginile se derulează cu încetinitorul. E o revedere după aproape douăzeci de ani și din această cauză imaginile nu mai sunt cele lăsate atunci, de aici și starea de nostalgie a revederii înmănuncheată cu amintirea.

Fragmente de oglindă II... - Vasile Mihai (Freelancer)



Aici autorul părăsește tabloul aproape pustiu al orașului și se retrage acolo unde timpul s-a oprit în loc unde încăperea și tot ce se află în ea îl duce undeva în amintire. Tehnica compoziției joacă un rol important, autorul folosește un decupaj al întoarcerii în timp. Se distinge aici , imaginea bunicii, autorul intră într-o zonă de umbră.

Cu un dichis al cuvintelor frumos meșteșugite , realizează aici poate cel mai frumos personaj- cel al bunicii. O bătrână a cărui nume nu este menționat. Ea reprezintă întoarcerea în timp la locuri concrete, încărcate de amintiri și de viață sufletească- loc al căldurii familare. Realizează cel mai frumos portret – un portret narativ umbra unei bătrâne gârbovite… cu chipul brăzdat de râurile necruțătoare a nouăzeci de ani…câte nu ar putea să povestească aceste aripi albe, acum aproape neputincioase? Crează un mit al acestor mâini pe care le numește aripi albe mâini de icoană bizantină. Descrie cu lux de amănunte fiecare mișcare în care descoperă lumi și miracole de mult apuse … știau cândva să alunge cu un descântec migrenele amare ale unei copilării chinuite… câte dureri au mângâiat, câte lacrimi de dor sau de bucurie au șters și câte dezamăgiri fugare au furat timpului…

Descrie cu un ochi atent toate detaliile, iar reducerea universului la mișcările lente și neputincioase ale unei umbre, configurează o realitate a vieții. Cuvintele folosite capătă mai peste tot sens figurat, producând un ecou liric. El are o mare capacitate de observație gestică , ne conduce spre un loc familiar și protector Închid ochii și simt din nou pe frunte atingerea răcoroasă a acestor degete.

Întoarcerea acasă... - Vasile Mihai (Freelancer)



Autorul are puterea măcar acum să ne dea niște repere geografice- Sebeș, pentru că, întoarcerea acasă trebuia localizată. Realul este mereu înfrumusețat cu parfumuri tainice, iar el mânuiește cu deosebită delicatețe talentul descrierilor – parcă ne-am afla într-un muzeu și fiecare lucru își are legenda sa- Icoana veche e zugrăvită în culorile sfințeniei, un Christ palid și cu priviri blajine, așezat cu evlavie la locul de cinste al Răsăritului. Deasemeni pesonajele prin descrierea făcută devin vii, iar mișcările lor sunt aievea. Doamna casei, zâmbitoare ca o lună de miere și iute ca un gând vesel, vrăjitoare bună și binecuvântată a cratițelor și tingiriilor, știe taina păstrată din moși – strămoși.

Peisajul îmrejurimilor este la fel de fascinant, fascinant prin contribuția autorului aducând frumusețea și zgomotul tălăngii care anunță venirea amurgului. Toate acestea prezentate de autor sunt văzute cu ochiul copilului din el, cu visele sale - Un loc în care morții nu s-au stins, ci s-au retras firesc să se odihnească.

Poate fi considerat un creator de atmosferă și lume. Scenele sunt pitorești și vii. Reușește să vorbescă prin gândurile nexprimate ale personajelor. El bate un drum suav, nu are nevoie să inventeze fapte, regăsește în amintiri tablouri cărora le dă viață. Folosește descrierea într-un mod gradat dând o valoare de potențare a atmosferei. Imaginile sunt realizate printr-o observație obiectivă și plină de căldură, tinde foarte mult spre pictural.


Iarta-mă... - Vasile Mihai (Freelancer)



În doar câteva fraze reușește să ridice dragostea la înălțimea unui mit. E ca un strigăt, un urlet de durere… a fost… putea să fie… dar s-a sfârșit, înainte de vreme…Eroul este profund marcat de pierderea primei iubiri, încearcă o recuperare a paradisului pierdut.

Iarta-mă autorule, ți-am înțeles strigătul, l-am auzit și m-a cutremurat pentru că am strigat și eu la fel…

Delir... - Vasile Mihai (Freelancer)



Aici ne introduce într-o stare cu totul și cu totul deosebită, aș spune stranie sau cum o numește - Delir. Visul ne conduce spre o atmosferă delirantă, personajul trăiește un coșmar continuu. Intri ca într-un labirint, fantasticul este ascuns în banalitatea cotidiană si rătăcirea prin labirint te duce spre o lume halucinantă, amestec de veghe și coșmar. Se produce ieșirea din timp și spațiu, trăirea în două planuri; real- fantastic.

Reușește să pună cititorul în dificultate, în momentul când ajunge la sfârșit nu mai înțelege nimic ce-a fost. Vis sau realitate? Starea de delir a autorului este imprimată și cititorului, care odată prins în mrejele acestui joc se complace în stare și începe să-i placă. Să fii o pasăre și totuși să nu poți pipăi tăria văzduhului… o clipă nebună, o clipă de minciună transformă aripa frântă în clește de oțel și de sânge. O stare din care se iese greu, aerul greu se sparge în bucăți sub fruntea de gheață în flăcări. Un contrast obositor al stărilor care te sfâșie, respirația devine dureroasă, auzul percepe hohotul morții negre ca șoapta vântului, alteori ca țipătul vulturului.

Pentru un cititor neinițiat, abordarea subiectului propus de autor este greoi, există riscul să renunțe la lectură, să nu se implice dacă aceasta este singura abordată. Pentru cel care a citit Stranie cununie, Șoapta unei clipe eterne, deja obișnuit cu stilul autorului de a te transpune undeva între necunoscut și cunoscut este ca o expediție. Parfumuri sălbatice, fragmente de cântec și glasuri, voci cunoscute, dar pe care nu le recunoaști te cheamă, îți răspund, iar tu plutești amețitor prin văzduhul dulce și dureros. Aș îndrăzni să compar scrierea aceasta ca un tunel al timpului – o transpunere dincolo de ființă cu stări aproape impuse de unde odată prins, doar un miracol te mai poate salva din mrejele delirului.

Albastrul cerului și roșul amurgului, vredele pajiștilor și argintul florilor de colț au putere și vor reuși ca negrul nopții, negrul uitării, negrul morții să dispară în întuneric. Am parcurs Delir de foarte multe ori, am încercat să mă transpun în starea personajului, am încercat să-mi explic contrastul stărilor… nu știu dacă am reușit sau nu. Dar sunt sigură că e coșmarul unui vis… pasul șovăitor îmi alunecă de sub gânduri… să mă agăț cu ultimele puteri… Reîntors în lumea reală se întâmplă ceva neașteptat, este obsedat de coșmar și îi este greu să privească realitatea, încă mai vede fundul prăpastiei și parcă a murit în real…

Pâinea caldă... - Vasile Mihai (Freelancer)



O realitate cotidiană pe care o poți întâlni oriunde numai dacă ai ochi să vezi. Locul defășurării acțiunii nu este altul decât un magazin unde se vinde pâine și alte produse de panificație. Realitatea pare o banalitate, dar totuși autorul caută să surprindă nu numai o priveliște desfășurată în fața ochilor ci și anumite stări ale personajului- a unui om pe lângă care se poate trece fără a ne pune întrebarea: ce se ascunde în interiorul acestuia, cine a fost, ce este și cum de a ajuns aici? Bineînțeles că nu e un caz unic, înâlnim la tot pasul. Mă voi opri în mod deosebit la modul de realizare a acestui subiect și la felul cum aurorul reușește să creioneze acel personaj.

Lângă tejghea o bătrână privind lumea în tăcere, înghițând dureros în sec. Nu are curajul să cerșească un ban sau un colț de pâine aburindă… Ochii bătrânei sunt în lacrimi…Privește banii tăcută… În ea se dă o luptă cumplită… principii pe care nu este gata să le încalce…Încă se amăgea cu ideea că nu cerșește, nu întinsese mâna și nu ceruse numănui nimic. Ar munci dacă i-ar permite trupul ros de vreme…Ce să facă? …Să moară de foame din cauza unui principiu…o roșeață puternică îi acoperi obrajii…Îi e rușine… rușine de neputința ei cedează- Fără să ridice banii…îi impinge…și cere pâine…Pleacă încet, purtându-și strâns la piept comoara pentru care sacrificase și ultimul ei principiu.

Un tablou pe care îl poți întâlni la orice colț de stradă, dar cine oare și-a pus întrebarea : câte principii sacrificase cel care a ajuns acolo?

Exorcism... - Vasile Mihai (Freelancer)



Pornind de la titlul scrierii începusem încă înainte de a parcurge textul să-mi închipui ce conține. Este de fapt reconstruirea de la înălțimea experienței adulte a acelei întâmplări uitate dar mereu prezente. Conștiința traumatizată a autorului construiește imagini delirante. O scenă terifiantă. Conturarea unui nou personaj supus unei crâncene exorcizări. De fapt apar două personaje bine conturate – unul parcă reprezentând forța răului cu ochii injectați de furie… priviri de fiară, colți rânjiți de lup,… eu l-am făcut , eu îl omor de fapt atât stările cât și faptele conturează pesonajul. Cel de-al doilea nu este conturat decât de durere durerea mi se încolăcește în vine… Împietresc, gândurile îmi urlă către alte gânduri, că urletul trebuie să rămână departe. Mă sufoc de sânge, dar respir prin toți porii…nu-l mai văd dar îi simt răsuflarea de fiară, e turbat…mă doare , nu mă doare… nu trebuie nici măcar să plâng…

Tabloul înfățișat pare o scenă de groază, de fapt titlul scrierii este în contradicție cu conținutul la prima vedere. Dar, descoperi, că de fapt cel stăpânit de de duhuri aplică propria exorcizarea celui care încerca să suporte durerea vertical, nu mă mișc altfel l-aș face bucăți pui de lup crescut de lup, nu trebuie, eu nu sunt așa... mi-am ucis din nou sufletul, cred că am să mă prăbușesc acum dar cui îi pasă, mai bine eu decât să fiu ca el...

Uneori aceste aspecte care par exterioare, mutilează sufletul și-l desfigurează…

Proza lui Vasile Mihai se prezintă sub forma unui scenariu de film cu mai multe tablouri și scene de viață, autorul nu dă numele personajelor tocmai pentru a crea acea aură de mister.

Rememorarea unor întâmplări care îi compun viața iau forma unor episoade cu consistență și semnificații distincte. Toate aceste episoade deplasate liber pe axa temporalității sunt unice, și în consecință denunță stări adânci ale existenței autorului. De fapt încearcă o reconstituire a propriei vieți uneori dramatică, alteori învălută în frumusețea amintirilor.

Spațiul geografic și spiritul locului este acela al unor aoameni care au darul vorbirii, dar autorul nu le dă această posibilitate ci îi prezintă din unghiul său. Acțiunile sunt plasate de multe ori fără identitate, iar în fața hârtiei autorul scrie despre oameni și întâmplări care au avut loc în viața lui, foarte puțin inventează.

Scrierile sunt un produs viu, activ, reușind să imprime propria sa personalitate creatoare, mereu în transformare. Arta narativă se revarsă dincolo de formele de expresie. Stilul său direct nu este lipsit de forme de expresivitate. Þesătura narativă este abil construită. Acolo unde întâmplări obișnuite se amestecă cu situații fantastice. Realismul este structura universului la Vasile Mihai, prin faptul că subiectele, temele și personajele fac parte din realitatea socială.

Luat în ansamblu poate fi considerat un bun povestitor, are capacitatea autenticului , formând un univers care îi aparține. Se degajă o emoție estetică chiar dacă sunt expuse elemente comune. Reconstruiește o sferă proprie de a simți lumea, dar mai ales viața.

Este atras de fascinația ideilor dându-le mereu noi interpretări. Epicul poate fi considerat pur, utorul prezentându-se în mod indirect. Cu ajutorul limbajului eliberază o stare sufletească individuală. Fiecare autor își are stilul și libajul său. Sigur că trebuie făcută o distincție clară între limbaj și mesajul artistic.

Prietene drag , cititorule, nu știu dacă am reușit să exprim , sau mai bine zis să transmit starea ( e prima încercare de acest gen ) și știu că și tu ai puterea să mă înțelegi, poate plutirea aceasta între real și fantastic m-a făcut să simt într-un anumit fel lucrurile. După spusele autorului mereu încerci să te ridici, să te scuturi de colbul dezamagirilor și s-o iei de la capăt. Privind în urma ta să observi coșul inimii plin de hârtii mototolite – ridicăti și căderi, bucurie și durere

Acum te las, prietene. Am o treabă importantă de făcut: mă duc să mă las de scris. Mai scriu doar o poezie, una mică de tot, că am o idee faină și ar fi păcat să se piardă, apoi gata! Nu mai scriu un rând în viața mea!

Fragmente de oglindă (III) ... - Vasile Mihai (Freelancer)





După încheiere



Un bărbat intră într-o casă descălțându-se la ușă de pantofii mult prea strâmți ai maturității timpurii. Trebuia să mai fie copil... încă. Trebuia să mai staruie acolo, în casa aceea caldă, știută pe dinafară, a inimilor cu bătăi îngemănate, încă un veac sau două. Lumina e crudă și pustie aici de când toți s-au retras în amintirea copacilor și a caselor batrâne dispărute din prezentul continuu.

Soarele desenează potecă de foc pe covorul ros de vreme. Bărbatul zambește vocii calde care-i șoptește din nou că e țesut de bunica bunicii... De parcă ar fi putut să uite? Fiecare pas și fiecare privire îi trezește în minte viața care pulsa aici nu de mult. Din ce în ce mai tristă și mai bătrână, dar până mai ieri era viață. Bunicii cu zâmbet de zori, fratele alergând fericit pe aceeași potecă de raze, mama al cărei glas de violă nu mai răsună decât dincolo de simțuri. Cu toții plecați și plecându-și aripile peste creștetul său. Ca madeleinele lui Proust, veranda pustie și prăfoasă dă naștere unei amintiri mai puternice decât privirea și prezentul. Alături de perlele triste ale mâinilor străbunicii și de privirile vii ale fotografiilor, noaptea neagră și ploioasă cu rădăcini bine înfipte în gandul copilului de altă dată se derulează cinematografic prin fața adultului rătăcit. Mama ascunsă de mantia întunericului și fumul țigării, jarul intuit ca singura lumină tremurătoare pe cortina de ploaie și spaima copleșitoare a copilului în fața trăsnetelor ce brăzdau întunericul. Un gând fugar: metalul conduce electricitatea! Mamă, să nu pui mâna pe grilaje! Și timbrul grav de fumătoare al mamei - violă tăcută - liniștitor ca mierea de tei: eu sunt prietenă cu ploaia... eu sunt ploaia.

Lacrima rămâne acolo, ascunsă în noaptea din inima copilului bătrân fără de mamă, rătăcit într-o ultimă vizită în lumea bunicilor apuși, înainte ca amintirea palidă a umbrei de vieți să fie scoasă la mezat pe banchiza pieței imobiliare.