Dacă ne observăm pe noi și aspectele multiple ale vieții din jurul nostru trebuie să recunoaștem că ceea ce este tipic, definitoriu pentru viețile noastre dispare odată cu noi.
Omul este în general un lucru al prezentului. Majoritatea timpului și-o petrece luptând cu decăderea și cu moartea.Acest lucru are o anumită importanță dacă ne uităm la ceea ce lăsăm în urmă.Iar Civilizația Catolică a dominat din Epocile Întunecate viața Europei Civilizate-orice întrebare s-ar putea pune, orice obiecție s-ar putea ridica, oricâte incidente nefericite s-ar putea aminti – toate sunt reduse la tăcere de contribuția acestei civilizații la dezvoltarea spiritului uman . Și de Catedrale.
Catolicismul a dominat, ca religie, Europa civilizată. Catolicii aveau nevoie de locuri întinse, libere, unde se puteau vedea unii cu alții, unde puteau auzi cu toți predica, unde accesul la masa de euharistie sau la altar era simplu, unde preoții puteau distribui tuturor Hrana Divină. Dumnezeul Creștinilor nu se afla departe- era prezent, alături de ei, zi și noapte. Le vorbea tuturor cu aceeași dragoste și le cerea un serviciu egal. Doctrina Sfântului Sacrament, cea a Prezenței Reale a creat toate aspectele esențiale ale unei Biserici Creștine, altarul , un loc pentru preoți un spațiu pentru asistenți, lumină pentru ritualul din care se împărtășesc cu toții și în care, într-un mod misterios, sunt cu toții actori.Păgânul trebuia ținut afară, novicele admis treptat, dreptcredinciosul ca participant deplin, cel necredincios exclus și pus să ispășească
Au fost construite din iubire. Și pentru iubire. Pentru iubirea cea mai pură, cea mai curată, trupul Catedralelor se înalță spre Cer înlocuind trupul nostru trecător și prea nevolnic. Au fost construite cu iubire. Meseriașii se adunau acolo unde știau că se va construi o Catedrală. Lucrau pentru foarte puțin, uneori pe gratis. Puțini și-au lăsat numele până la noi... meșterul ferestrelor de aramă, meșterul frumoaselor garguie...
Puțini au vrut să fie amintiți. Și-au lăsat numele Domnului prin ceea ce au construit. Au fost construite fără planuri- un arhitect modern ar fi îngrozit să facă azi, așa ceva.
Goticul- stilul celor mai importante- se numește în Franța flamboiant- venind de la flacără- flacăra iubirii pentru Dumnezeu. Planurile păreau că vin tot de la El-
Catedrala era un loc de rugăciune, un loc în care credincioșii își căutau o speranță, un loc de adăpost și, de ce nu, adăpostul etern. Catedralele erau locul pentru o bună guvernare atunci când buna guvernare era rară. Ca și „conducător” al Catedralei era episcopul- ales pentru viață. A fi episcop era un har-uneori episcopii erau și autoritatea temporală suverană ca în Germania la Koln, Trier sau Mainz. Sau ca în Belgia, la Liege, unde Palatul Episcopilor Electori străjuiește o stradă întreagă. Autoritatea episcopului era sursa tuturor drepturilor, voința sa cheia administrației. Pentru multe secole toți clericii săi trăiau cu el, mâncau la aceeași masă și dormeau sub același acoperiș.
De administrarea temporală a bunurilor se ocupa un arhidiacon- care avea grijă și de trebuințele clerului. Școala Catedralei, acolo unde copiii erau educați, acolo unde erau pregătiți clericii a reprezentat prima formă de educație din Europa. Existau alte clădiri pentru oaspeți, pentru pelerini, pentru penitenți.
Rugăciunea nu înceta decât pentru foarte scurt timp. Între Marea Liturghie și Vespre existau o serie de slujbe de interes mai mare sau mai mic, se citeau numele binefăcătorilor morți, rugăciuni publice sau particulare pentru mila divină, se cântau litanii, se desfășurau procesiuni, existau nenumărate forme ale vieții religioase.
Dar Catedrala nu era numai religie pură. Pentru multe secole ea a reprezentat singura speranță de dreptate pentru cel oropsit, pentru cel asuprit. Pentru multe secole ea a reprezentat Supremul Sanctuar, acolo unde gărzile nu puteau pătrunde în căutarea fugarului, a celui urmărit.
Viața socială din jurul Catedralei, târgurile săptămânale, meseriașii, negustorii, hangii au contribuit la dezvoltarea orașelor, la creșterea bunăstării. Între o Catedrală și alta nu erau decât sate, mănăstiri și uneori, câte un castel. Orașul medieval ia naștere în jurul Catedralei, ca la Paris, Koln,la Bruxelles. Catedrala apără orașul medieval, oferind adăpost tuturor cetățenilor, în vreme de restriște. Catedrala moare odată cu orașul, cu miile de cetățeni cărora li s-a dat foc înăuntru, ca la Liege.
Nu cred că am văzut în viața mea, ceva mai frumos. Nu cred că am simțit în viața mea, ceva mai frumos. Nu cred că m-am simțit vreodată, undeva, mai bine, decât între acei pereți care fugeau către Cer. Luând și sufletul meu cu ei.
Trebuiesc văzute.
Domul din Koln- atunci când ești vesel, atunci când ești bucuros, atunci când vrei să crezi că nu vei muri niciodată, că numele tău nu va fi uitat, Catedrala din Bruxelles- pe ploaie, pe ceață, pe incertitudine, așa cum apare albă, maiestuoasă, Notre Dame de Paris-la înserat- atunci când tenebrele nopții încep ăs dea târcoale și vrei să te aperi, să găsești un loc de ascuns, Catedrala din Liege, și multe altele. Multe multe altele.