…Rândul trecut, făcând o paranteză mai largă, am amintit o zicală din popor: „Dacă nu se rupe, crapă”. Lăsând la o parte similaritatea cu unele din cugetările murphiste, vedem că această zicală nu se aplică întotdeauna, uneori chiar deloc, la ființa umană. Pus în situații limită, omul își găseste, de obicei, resurse interne pentru a trece peste vicisitudinile vieții. Acest lucru este știut de către toți și totuși, prea puțini se vor puși în astfel de situații limită. Chiar și puși – în pofida voinței lor – găsesc rezolvări dintre cele mai neașteptate, mai mult sau mai puțin facile, în funcție de propriile resurse sau concepții de viață.
     Pentru a găsi încă o similitudine, să ne amintim de o altă snoavă populară, cea cu bariera. Zic unii că viața este ca o barieră; alții zic că Legea este ca o barieră dar nu are importanță în acest moment cine are dreptate. Iar în fața acestei bariere, Omul se comportă ca un anumit tip de animal. Unii, mai puternici și mai încrezători, sar peste barieră ca niște lei, și-și văd de drum. Alții, puternici dar obedienți, așteaptă răbdători, ca niște boi, să se ridice bariera pentru a-și continua drumul. În sfârșit, alții, mai puțin puternici, dar și mai putin răbdători, se strecoară ca niște căței pe sub barieră.
     Dacă în categoria leilor putem pune deopotrivă eroii, bogații, politicienii, întreprinzătorii, mafioții, adică toți cei care nu au nici o jenă în a călca legile și drepturile semenilor lor, sau a-și risca propria piele, în rândul cățeilor intră toți descurcăreții, jigodiile, profitorii, lingăii, pupincuriștii, nepoții, haimanalele – toți cei care, adică, ling tălpile celor puternici, oropsind în schimb pe cei mai slabi. Iar printre boi îi putem pune pe cei care respectă întotdeauna legile și regulamentele, cinstiți și corecți, binevoitori, respectuoși, încrezători, cei ce muncesc din greu producând laptele și mierea acestui pământ. Cam săraci cu duhul, e drept...
     Și totuși, vin momente rare, dar reale, în care un leu se ascunde cu coada între picioare, ca o potaie; sau o jigodie trebuie sa pună osul. Sau, clipe în care un bou își pierde răbdarea și încrederea și dărâmă bariera, călcând potăile în picioare și luând leii în coarne… Rar, dar s-au văzut și astfel de cazuri de-a lungul istoriei, sau doar a vieții cuiva. Dar să vă povestesc o întâmplare, pentru a exemplifica cele afirmate mai sus. Am aflat despre această întâmplare chiar din gura eroului, mi-a povestit-o cu jenă și apoi a regretat că o făcuse. Să-i spunem deci, eroului, Vasile, pentru a-l scuti de alte sfieli.
     Trebuie să vă spun că acest Vasile era în mod normal unul dintre cei mai tipici și obișnuiți boi din câți se pomeniseră pe plaiurile mioritice. Nu călcase în viața lui legea – ba nu, își amintea cu mustrări de conștiință acea zi în care, fugind să prindă un autobuz, tranversase strada într-un loc nepermis. Nu-l oprise nici un milițian, dar asta conta mai puțin.
     Fusese silitor în școală, nu chiulise niciodată, nu copiase – nici măcar la extemporalele de istorie, unde doar tâmpiții nu copiau sub nasul Zambilicii, profesoara în prag de pensionare cu glas sfătos și blând. Își făcea toate temele cu conștiinciozitate, și nu se supăra când jumătate din clasă i le copia pe holurile școlii. La fel, la Universitate nu pricepuse niciodată chestia cu „pita săracului”, cu acel 5 chinuit obținut de colegii lui – mai mult din mila și nepăsarea profesorilor.
     La locul de muncă nu a lipsit, nici nu a întârziat niciodată. Lucrările și le preda la timp, soluțiile lui erau folosite fără rușine de colegi, iar Vasile privea uneori, nedumerit, cum aceștia înaintau în funcții și bani. Nu devenise „membru”, mai ales datorită unor opinii neortodoxe exprimate sincer când nu era cazul. Propus, probabil ar fi acceptat să devină și „membru”, mai mult din respect față de autorități… Dar lui nu-i păsa, trăia în lumea lui liniștită, și se simțea bine acolo. Știa că se va ridica, cândva, bariera, și își va putea vedea liniștit de drum.
     O primă schimbare s-a petrecut o dată cu „explozia mămăligii”. A dat cu copita după niste jigodii, a luat în coarne câțiva lei, după care, luând bariera în piept, a pornit pe un drum nou. Văzând însă că drumul cel nou se împânzise de potăi și lei jigăriți, cu coama mâncată de molii, a pornit pe propriul lui drum. Așa a ajuns el într-o țară în care numărul boilor îl depășea pe cel al leilor, iar jigodiile stăteau mai ales pitite. Și și-a văzut de viață.
     A venit, însă, o zi în care a simțit nevoia să se întoarcă pe meleagurile natale. Să vadă ce mai fac boii, leii, și cățeii lăsați acasă. Spectacolul care i s-a înfățișat privirilor uimite – să-i zicem circ”? – l-a făcut însă să-și caute refugiu pe litoralul pustiu la acea dată. Era unul dintre puținii vilegiaturiști, așa că își găsi liniștea căutată – departe de „lumea dezlănțuită”!
     Doar două locante erau deschise, pentru cele vreo șase-șapte persoane aflate în vacanță. Sătenii își vedeau mai ales de pregătirile în vederea sezonului estival ce va să vină, iar cerul senin adusese un val de căldură caniculară, neobișnuită. Totul era perfect!
     Se împrietenise cu patronul uneia din locante – doar era singurul și cel mai constant client. Își lua de trei ori pe zi masa acolo, bea apă minerală și ciocnea câte o sticlă de bere rece la prânz și un pahar de vin seara, toate împreună cu Georgică, patronul, al doilea client al micuțului restaurant. Om isteț și descurcăreț, de pe lângă Galați, acesta aducea destul de mult cu jigodiile disprețuite de Vasile – dar era vacanță și cald, și marea era curată… Zilele treceau liniștite și în pace, apropiindu-se momentul în care Vasile trebuia să își vadă de drumul de înapoiere acasă, în depărtări.
     Numai că într-o zi, pe când Georgică îi punea în față prânzul încropit dintr-o salată dobrogeană cu telemea și măsline grecești, cu ceva cârnăciori afumați prăjiți alături, lui Vasile îi veni un damf greu pe la nări.
     - Vezi, măi Georgică, ți se împute ceva carne, îi spuse el cârciumarului, care își trăsese un scaun la masa lui Vasile pentru a-și mânca și el prânzul.
     - Nici vorbă! răspunse acesta liniștit. Am dus carnea mai veche la oraș, să o vândă țiganii la prăpădiți, și am adus carne a’ntâia de la abator. Tăiată în dimineața asta!
     - Dar pute, bre, insistă Vasile.
     - O fi puțind, recunoscu Georgică, trăgând aerul fierbinte pe nas. Dracu’ știe de unde, că la mine e curat.
     Așa și era, micuța cărciumioară lucea de curățenie, ca o casă de muiere harnică.
     Se sculă Vasile de la masă și începu să caute în jur. Când colo, după un boschet de tufe, chiar la marginea plăjii pline de gropi – sătenii gospodari se aprovizionau cu nisip gratis direct de pe plajă. Trăgeau căruțele cu roți de cauciuc la marginea mării albastre, le umpleau cu nisip, și duceau nisipul să amestece mortar pentru zidărie sau tencuieli… - zăcea stârvul unei oi. Intrat în putrefacție, plin de muște negru-verzui care formau un nor deasupra.
     - Vino, bre Georgică, să vezi drăcie, își chemă noul prieten. Veni Georgică, se uită la stârv, mirosi, și zise liniștit:
     - O oaie.
     După care se înapoie liniștit la masa pe care cele două sticle de bere abureau în vipia amiezii.
     - Păi, nu faci nimica? întrebă Vasile, revenit și el la masă, răcorindu-și gâtul cu lichidul rece amarui.
     - Ce să fac? Nu-i oaia mea. O fi adus-o furtuna la mal.
     - Care furtună? Că nu a plouat de vreo zece zile, de când sunt aici.
     - Ei, mai demult, în primăvară. Mai miroase din când în când, dar când bate briza nu se simte.
     Boul de Vasile simți că începe să se transforme în leu.
     - Păi bine, băi Georgică, cum poți sta cu împuțiciunea sub nas? Dacă vine Sanepidul?
     - Ei, bag o șpagă. Nu vine, le-am dat data trecută.
     - Dar îți pierzi clienții.
     - Care clienți? Doar tu ești pe-aici.
     - Păi, mă pierzi pe mine!
     - Hai mă, lasă glumele proaste. Cine-ți mai face tochitură?
     - Zău, bă Georgică, îmi stă mâncarea în gât. Fă ceva cu oaia aia. Îngroap-o, dă-i foc, fă ceva!
     - Da’ ce, bă, eu sunt țigan? De ce n-o arunci tu dacă nu îți place? Ce atâta vorbă de la o oaie?!
     - E vorba de un principiu, nu de o oaie.
     - Mă piș pe principiile tale!
     Aici, boul de Vasile se făcu tigru. Mă rog, leu. A pus pe masă banii pentru mâncarea nemâncată, și și-a văzut de drum… la jandarmerie. Jandarmul de serviciu nu a înțeles mai întâi despre ce este vorba, după care a clipit vesel din ochi:
     - Tu nu ești de pe-acilea, nu-i așa? Nu am mai întâlnit încă român să reclame o oaie moartă pe plajă…
     - E focar de infecție, se justifică Vasile. Vin turiștii străini nu peste multă vreme și îi vezi cum pleacă la bulgari cu primul tren.
     - Știu, coane, ai dreptate. Dar cu cine să iau oaia? Cei din sat or să râdă de mine, iar patronii mă reclamă la Șefu’. Cum o fi, tot mai bine jandarm pe Litoral decât într-un sat de câmpie. Să vezi acolo gunoaie!
     - Hai să o rezolvăm împreună, te ajut și eu…
     - Păi, coane, eu sunt jandarm, nu țigan! Vorbește mai bine cu Primăria.
     - Unde-i Primăria?
     - În oraș, un’să fie?
     Se duse Vasile în oraș. Nu era departe, vreo jumătate de oră cu personalul, dar nu era încă sezon, circulau doar două trenuri pe zi, unul dimineața tare, altul numai pe seara. Nici autobuzele nu circulau încă. A mers pe jos, apoi cu „ia-mă nene”, apoi cu un taxi… A ajuns la Primărie după vreo două ore, asudat și cu buzunarul mai ușor. Secretara a rămas cu gura căscată când a auzit de ce venise, dar l-a băgat imediat la primar. „Bate vânt de schimbări pe aici! își zise Vasile, fără a bănui că fătuca îl mirosise de „venetic”. În timpul acesta, în capul cam goluț al secretarei se învârtea propriile-i opinii despre „venetici”: „Ãștia numai pretenții au, și dau spagă numai când cumpără ceva. Și mai și reclamă…”
     Primarul era un tip tinerel, mai tânăr decât Vasile, îmbracat în blugi și o cămașă cadrilată descheiată la gât, cu o țigară neaprinsă în colțul gurii… A ascultat cu atenție povestea lui Vasile cu oaia. Nu a părut prea uimit, poate puțin plictisit și obosit. A moțăit din când în când din cap, dar nu și-a notat nimic. La sfârșit, a dat din umeri, s-a cautat prin buzunare până a găsit o brichetă, și și-a aprins țigara.
-      Nu te miră nimic, bag sama, îi zise Vasile. Cred că ai văzut tot felul de chestii de când ești primar…
     - Nu le-am vazut chiar pe toate, râse primarul. E prima dată când vine la mine unul ca matale. Ziceai că ești în vacanță…
     - Sunt.
     - Atunci, de ce nu îți vezi de plajă? Avem o vreme ca în iulie, marea nu-i rece… De ce nu îți vezi tu de vacanța ta? De ce îți pierzi timpul și banii, mai ales timpul, ca să reclami o oaie moartă de care nu-i pasă nimănui?
     - E vorba de un principiu, și să nu spui că te piși pe principiile mele, că văd negru!
     - Nu zic, zâmbi primarul cel tinerel. Știi? am și eu facultatea, sunt avocat. N-am avut bani să intru în barou, așa că am intrat în politică. Până la alegerile viitoare o să am și banii… Nu am numai grija oii tale, sunt o mie și una de probleme de rezolvat. Unele din nepăsarea unora, altele din ticăloșia altora… Sunt lucruri mai grave decât oaia aia…
     - Sunt, recunoscu Vasile. Dar uneori totul începe cu o oaie.
     Primarul îl privi tăcut, jucându-se cu bricheta. Era liniște, se auzeau muștele căcându-se pe pereți. Într-un târziu, primarul spuse:
     - Cred că am înțeles ce vrei să spui. O să te scap de oaie. Nu știu dacă merită efortul, dar o să o fac. Mă gandeam să îți spun să te muți la alt cap al plajei, tot e goală stațiunea. Dar nu e vorba despre asta, ci despre acest principiu afurisit pe care l-ai adus de aiurea, pe unde trăiești. Mai puteam să-ți spun și eu că nu-s țigan – dar să știi că tot țiganii o vor rezolva. Am cățiva la Primărie, o să-i trimit pe plajă să ardă oaia și să dezinfecteze locul. Hai mai bine să bem o bere, te duc eu pe urmă în stațiune, tot nu am fost pe acolo de ceva vreme…
     Așa a și fost. Oaia dispăruse când Vasile a ajuns pe plajă. Pe locul ei era o pată neagră, ca de catran, cu pete alb-gălbui de ceva substanță chimică, iar în aer plutea un miros greu, de ars. Briza îndepărtă mirosul peste noapte, ploaia scurtă din ziua următoare spălă locul, probabil furtunile din iarnă vor fi acoperit gropile, nivelat dunele, spălat toate mizerile lăsate de oameni. Dar pe atunci Vasile era demult acasă, reintrat în existența lui de bou încrezător și respectuos.
     Un singur lucru nu mărturisește cu plăcere Vasile, cred că numai mie mi-a povestit întreaga întâmplare. Pentru prima dată în viața lui s-a răzbunat pe cineva - în felul lui. A început sa spună cu glas tainic și cu sclipiri de avertizare în priviri, noilor vilegiaturiști care începuseră pe atunci să umple stațiunea, că Georgică vinde carne veche „cumpărată de la țigani pe mai nimic… poate chiar contaminată cu boala vacii nebune…” Iar Georgică trebuise să-și vândă cârciumioara, că nu mai avea cu ce plăti datoriile… În ciuda faptului că la celelalte bufete cozile începuseră să se lungească, pe el îl ocolea lumea ca pe un ciumat. Așa că într-o zi plecă înapoi spre satul lui de pe lângă Galați, una din multe afaceri din țară eșuate înainte de a începe. Dar Vasile plecase încă mai demult, aflând că Georgică plătise din ultimii bani niște huidume să-l bată…
     Uneori, citind și vești bune din țară, ca de exemplu că acum plajele românești sunt curate, iar numărul turiștilor străini pe Litoral este în creștere, un zâmbet liniștit îi luminează fața. Atunci îmi spune domol, cu accentul lui ardelenesc:
     - De la oaie se trage!…
     Și poate, gândesc eu, de la o javră care într-o zi frumoasă de vară nu s-a strecurat, șmecherește, pe sub barieră. Și un bou care, în ciuda arșiței, a refuzat să mai aștepte răbdător lângă o barieră prăfuită...
     Mda… Îmi scuzați reveria de-o clipă. Să revenim la tema prelegerii noastre de azi: „Psihanaliza situației limită”. Continuând cele spuse la începututl seminarului…

Escu
Prelegeri Neascultate,
Ediția a 2-a

Nota Redacției
Prin publicarea acestui text, consemnăm una din multele variante ale întâmplării. Profesorul a povestit întâmplarea de mai multe ori, la diferite persoane, de fiecare dată însă numele eroului, firul povestirii, cât și unele amânunte au fost destul de diferite. Dacă nu ar fi acest lucru, am fi bănuit că eroul ar fi putut fi chiar povestitorul, mai ales că el vorbește întotdeauna cu multă duioșie despre „Vasile”. Nu avem, totuși, în datele noastre informații despre o vacanță pe care Profesorul să o fi petrecut acasă în perioada respectivă.
Un singur element nu lipsește niciodată din poveste: oaia.