Tulburarea dinaintea paginii nu ar fi un subiect potrivit de roman. Deși simt o vibrație aproape dureroasă în zona pieptului de fiecare dată când mă pun în situația de a începe ceva autentic. Lucrul neînceput e un drog. Mă uit trist în gol înspre lumina obositoare a monitorului, îmi spun că ajunge să scriu două rânduri ca să mă conving de stilul meu inspirat. Ce voi face? Voi lăsa totul ca să mă confund în nimicul respingător sau voi continua. Voința mi se pare un act de autosuficiență. Apreciez voluptatea inacțiunii. Nu sunt obișnuit cu cochetăria masochistă a scrisului. Pe sub pagini ar trebui să mă strecor ca pușcăriașii pe sub sîrma ghimpată. Fie o stradă, lungă, cenușie, pe care să merg la nesfârșit. Fie o foaie lungă cenușie pe care să scriu la infinit. Acum nu mai găsesc cuvântul; plăcut, reconfortant sunt nepotrivite, tonic, toate sună a băuturi. Cred că nu mai există un cuvînt cu simț în limba asta pentru un simplu gând ca acesta. Îmi pare rău, regret, nici aici nu e cuvînt. Ar trebui să inovez, să las spații albe unde nu găsesc cuvinte potrivite. Un fel de semne funerare pe ideile mele, oricum semne, oricum funerare. Îmi place cuvîntul liricoid. Cele cu sufixul –oid, -oidal sunt deosebit de frumoase. Elicoidal, romboidal, hiperboloid, celuloid parcă vin dintr-o limbă extraterestră. Humanoid, apropo. Cuvinte care se termină frumos, colofoniu, amoniu, plutoniu, sorboniu (nu știu dacă există sorboniul). Galeniu, Galeriu, Valeriu, saleriu ar trebui în loc de salariu, l-aș lua mai mulțumit. Iată că ar fi o soluție pentru primul cuvînt: mulțumitor. Merită să scrii pentru sunete, muzica lor interioară, fervoarea pe care ți-o trezesc. Fervoare, întâlnesc nostalgia fervorii în jurul meu și realizez un lucru, poate șubred și paradoxal, că este o formă de țipăt contemporan. Þipăm în fașe, strîngîndu-le în dinți. Secolul creștin al lui Malraux este de un creștinism păgân, resemnat și solitar.