(VIII)Despre problema totului și a părților

Cînd treceam pe lîngă casa aceea care se dărîma, fumegînd de praf, și din care nu mai rămăsese întreg decît golul unei uși — mi-am adus aminte de problema totului și a părților, de întrebarea glorioasă a lui Leibniz: poate casa fugi printr-o ușă? — pe care nu reușea nimeni s-o înlăture. Iar casa, care nu mai era un tot, fugea acum, bucată cu bucată, prin ușa care nu mai era o parte, în timp ce lucrătorii dărîmau, senini, cîteva ziduri și un început de problemă.
De ce stăruie totuși problema?
Sunt oameni care cred că problemele stau în ziduri și, dacă acestea din urmă se dărîmă, acoperă sub ele și problemele. Sunt alții care cred că soluția zidurilor hotărăște de soluția problemelor și, dacă o casă nu poate fugi printr-o ușă, atunci problema totului și a părților este sfîrșită. Nu mai vorbim despre cei care cred că problemele nici nu există, ci doar zidurile.
E o specială încăpățînare a oamenilor aceasta de a se atașa de durată și lucruri durabile. Li se pare că totul e prefacere, pieire, chiar problemele și semnificațiile lucrurilor. În loc să trăiască ei viața fără de sfîrșit a semnificațiilor, le pun pe acestea din urmă să trăiască, să încorporeze durata omenească. De cele mai multe ori nu gîndim; dar întotdeauna cînd gîndim, legăm gîndul de noi înșine, de alții și de lucruri.
Nici măcar cuvîntul, logosul, faptul pur al ideii, nu stă pentru noi dincolo de lucruri. Așa, de pildă, oamenii nu gîndesc niciodată cuvintele. Ei nu știu sensul lor și nu le văd, poate, implicațiile. Ei nu știu nici măcar filologie, acest regres ad finitum, care e totuși un regres, al lucrurilor cuvîntate. De cele mai multe ori cuvintele noastre, ca și lucrurile noastre, nu au nici un regres. De aceea ne-am gîndit într-o zi că oamenii ar trebui să cînte în loc să vorbească. Cel puțin în felul acesta viața ar fi mai directă, mai spontană și mai nemijlocit vie.
Dar nu v-a durut niciodată viața? N-ați simțit cum se încheagă ceva înăuntru, cum se întregește în trup o semnificație și cere să iasă la lumină? Căci, într-o zi, toate lucrurile acestea disparate, trăirile, cărțile citite, emoțiile regionale sau generale, tristețile sau neînțelegerile, toate se organizează într-o b ucată, simfonic. Ce a fost mai obsc ur și mai inexplicabil în noi prinde deodată viață, înțeles și unitate. E adevărul care a stat ascuns în lucruri, care a suferit de spargerea lor, care s-a căutat pe sine și s-a reîntregit. E adevărul din noi care se adună.
De aceea viața ar trebui să ne doară cîteodată. Nici nu știm cît adevăr avem în noi și unde e. Dar într-o zi simțim o durere undeva, în piept, și atun ci abia înțelegem de ce spunea misticul acela că simte pe Dumnezeu în pieptul lui.
Am observat ceva curios: nu e nevoie să ai dreptate pentru a putea trăi. Dar, dimpotrivă, ar trebui să nu putem trăi în ziua în care nu avem dreptate! Erorile logice ar trebui să ne dea răuri fizice; exercițiul greșit al ideii ar trebui să păgubeas că vieții noastre. Nu e admisibil să fim așa nesimțitori față de desfășurarea silogismelor și de eficiența lor logică. Ideea însăși, cea justă chiar, ar trebui să fie suferință, pasiune adînc resimțită de ființa trupului nostru.
De altfel facem necontenit imprudența aceasta de a gîndi mai departe decît sensibilitatea noastră; sau, și mai bine, de a nu urmări cu sensibilitatea parcursurile înalte ale gîndului. Ne desfacem în părți și trimitem o parte, înzestrată cu antene subtile, să inspecteze regiunile depărtate ale universului logic, în timp ce viața din noi curge pe albia ei. De ce să nu fim întregi peste tot? Sunt unele dezvoltări nefirești în ființa noastră, atît de nefirești încît au făcut din noi o dizarmonie. De pildă, noi știm, cunoaștem mintal mult mai multe lucruri decît ni s-au întîmplat afectiv. Iată un lucru care ar trebui să ne pună pe gînduri.
Mi se pare, cîteodată, că nu suntem noi oamenii adevărați. Suntem un fel de schiță, o încercare pentru umanitatea care ar fi trebuit să fie sau care va fi, poate, vreodată. Cel care ne-a făcut s-a gîndit la altă umanitate și a pus pînă și în inimile noastre nostalgia altor forme de viață, mai reușite decît cele de azi. E bine să ne amintim că nu suntem decît drumul către altceva.
Dar s-ar putea naște din noi o altă umanitate? N-am greșit noi prea mult, prea adînc? Cine știe, poate că tot mai e ceva bun în noi. Ar trebui, numai, căutat cu îngrijire, iar ochiul care priveghează ar trebui să știe cum să recunoască.
E odihnitor să constați că, în dese rînduri, oamenii s-au gîndit la altă umanitate, la alte forme universale de viață. Sunt oameni care au propus chiar crearea unei umanități artificiale, a unei umanități absurde, poate, numai din gîndul acesta legitim al înnoirii. Montaigne propunea, într-o zi, să se creeze sate în care oamenii să vorbească latinește. Nu avea dreptate s-o ceară? Respectăm prea mult omul, facem prea puține experiențe cu el și de aceea nu ajungem la nici un rezultat nou de atîtea secole. Gîndiți-vă că, între timp, s-au realizat cîteva rase noi de animale. Onoarea de a fi om este ea atît de inatacabilă?
Am închipuit, de pildă, o plajă cu nisip fin, cu soare și copii jucîndu-se întru geometrie. Jocurile lor ar fi jocuri regulate, jocuri de măsură și ordine, simetrie și lege. Poate ar așeza pietricelele în număr determinat, cu o formă determinată, care să răspundă unor adînci înțelesuri aritmetice, și ar căuta astfel, ca Eurytos pitagoreicul, numărul constitutiv al calului și al celorlalte viețuitoare. Privind peste întinsul mării inutile, ar simți zilnic prezența problemei totului și a părților, și dezbaterea ei ar fi dezbaterea lor lăuntrică. De ce să nu fie cu putință o astfel de viață, în care sensibilitatea și imaginația și-ar lua drept aliment schemele spiritului și, pe de altă parte, spiritul s-ar servi necontenit de interesele și fervoarea imaginației?
Ce tip nou de umanitate ar ieși din această viață excesivă! Ceea ce pentru noi astăzi este adevăr greu dobîndit, problemă tulburătoare și deseori neînțeleasă, pentru oamenii tipului nou ar fi adevăr imediat manevrabil, tot atît de imediat ca un reflex. Penibila noastră adîncire în desfășurările adevărului ar fi pentru ei joc ușor și spontaneitate. Problemele s-ar naște de la sine, ar exista pe toate căile și în toate spiritele. Ele ar constitui viața de toate zilele a oamenilor. Nu merită odată oamenii o astfel de viață zilnică? Și tîrziu, murind, oamenii aceia îmbătrîniți în scheme și aventuri pure ar contempla încă marea întinsă și inutilă, prin care vor fi deprins, în sfîrșit, lumina care zace în problema totului și a părților.
Să nu spuneți că a promova formele, a încorpora ideile, a gîndi și a viețui geometric nu înseamnă trăire. E cu putință și o astfel de trăire. E pasiune și febră și aci. Emoția îndeletnicirilor stricte suspendă provizoriu exercițiul vital, pentru a-l relua apoi pe alt plan de existență, mai curat, mai uman. Iar dacă exercițiul formelor pare a sfîrși la calm și netulburare, să știți că acestea sunt numai mască, așa cum era mască fața liniștită a zeului mării din antichitate, așa cum e aparență suprafața netedă a mării agitate în adîncuri.
E absurd să se creadă că viețuirea în forme nu este încă viețuire. Că, lipsită de caracterul irațional, de ceea ce e tulburător și insesizabil în ea, viața nu este. Formele pot f i foarte bine înțelese dre pt conținuturi de viață, după cum, pe alt plan, formele au putut fi înțelese drept conținuturi de cunoaștere. Astăzi ne este îngăduit să gîndim felul nostru de a gîndi, să cunoaștem felul nostru de a cunoaște, să reflectăm, întorcîndu-ne privirile î năuntru, as up ra intelectului însuși, asupra propriului nostru intelect. De ce gîndirea să se poată răsfrînge asupra ei, și viața să nu se răsfrîngă și ea înăuntru?
Am trăit prea mult în afară, înrîuriți de lucruri străine nouă. Lucrurile din afară ne cheamă în toate părțile și ne amăgesc. Sunt prea multe, și ființa noastră este una. Ar trebui să le mai împuținăm, sau măcar să nu ascultăm de chemarea lor, pentru a nu vedea cît sunt de multe. Entia non sunt multiplicanda.ütatul complet, din W. Occam, este: Entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem, adică: „Cele ce sunt nu trebuie sporite dincolo de necesitate.“ (N. ed.)>
Singurul lucru de încercat, în această monadologică lume, este să punem ferestre peste tot. Să punem ferestre nu pentru a privi în lucruri, căci așa ne-am depărta și mai mult de noi înșine; ci pentru a face lucrurile să ne vadă.
Suntem noi, peste tot, și nicăieri nu trebuie să găsim altceva decît propria noastră substanță. Să nu ne mai „pierdem în lume“. Să ne strîngem bine împrejurul înțelesurilor noastre, să le încorporăm și să facem din ele hrana zilnică a vieții noastre lăuntrice.
Și așa precum, privitor la totul organic, durerea părții este obsesia totului — așa să fie și la noi exercițiul ideii: o obsesie a întregului, o posesiune organică, totalizatoare. Căci de ce mîna mea stîngă să știe de durerea piciorului meu drept — și coapsele mele să nu știe nimic despre voluptatea ideii de compunere a formelor?