Renașterea considerase omul ca fiind măsura tuturor lucrurilor, centrul și beneficiarul creației. Ea preamărea frumusețea corpului și perfecțiunea inteligenței umane. Pico della Mirandola în discursul său, "Despre demnitatea omului", elogiază omul, prezentându-l ca operă divină dar și în calitate de creator al Sinelui, singura ființă căreia i s-a acordat libertatea de a se perfecționa: "Nu ți-am dat nici un anumit loc în care să stai, nici vreo formă proprie ție, nici vreo predestinare anumită, asta pentru ca tu să poți alege după dorința ta, cum vei hotărâ tu, orice loc unde să te stabilești, orice formă și orice faptă. Natura tuturor celorlate ființe este limitată și constrânsă de legi stabilite de noi. Numai pe tine singur nimic nu te îngrădește și tu singur înzestrat cu voință liberă, pe care eu ți-am dat-o, hotărăști căror restricții să supui natura ta. Te-am așezat în mijlocul lumi pentru ca tu a-ți fi ușor să pătrunzi cu privirea în tot ce te înconjoară. Nu te-am făcut nici ființă cerească, nici pământească, nici muritoare, nici nemuritoare, pentru ca tu să-ți fii ție însuți sculptor liber și pentru ca tu să te poți înveșmânta în orice formă vei alege. Tu poți să cazi în stare animalică, dar poți și să te înalți pornind din înțelegerea sufletului până la gradul de ființă asemănătoare lui Dumnezeu."
Se pare că dimpotrivă, Barocul a fost antiumanist și în acest sens ar trebui să golim termenul de orice conotație negativă și să înțelegem prin el o atitudine metafizică care, preocupată de sensul existenței, de condiția umană, de libertate în raport cu orice fenomen care neagă sau o limitează - provoacă un sentiment tragic al vieții.
Antropocentrismul dinainte apare acum ca o iluzie sau ca o naivitate. Dorind mai mult ca înainte să se bucure de viață, omul e mai obsedat ca niciodată de existența sa fizică. El se așază pe același nivel ontologic ca și alte creaturi, având același caracter trecător, fiind create din aceeași materie. Încă din Antichitate se pune în valoare stabilitatea și statornicia, numai că acum se accentuează nulitatea lumii și a omului. "Nimic nu este mai constant decât nestatornicia," scria un poet în epocă. În loc să pună accentul, cum se făcea în mod tradițional pe ceea ce apropie omul de esență, (asemănarea cu Creatorul, nemurirea sufletului, viața de dincolo) se insistă tot mai mult pe ceea ce arată o îndepărtare iremediabilă. Astfel corpul e prezent mai mult ca niciodată, dar nu într-o imobilitate statuară, ci una oribilă, viscerală. Omul baroc dovedește o fascinație dezgustătoare pentru anatomii. El ne vorbește despre mușchii săi, tendoanele și viscerele sale, de scheletul și carnea sa, cu un patetism violent: "plămânii își păstrau încă, sub un roșu aprins, nobila lor finețe, inima de o culoare roșie - închisă se balansa între sistolă și diastolă, ficatul părea să ardă într-o purpură de foc". Comportamentul personajului și omului baroc este ostentativ, capabil să producă șocuri și surprize. Traumatismele declanșate asupra altora se pot întoarce asupra lui însuși, și astfel despre personajele literaturii baroce se poate spune că au voluptatea cruzimii. Ele sunt sadice și mazochiste, atât în ipostaza de agenți ai răului cât și în aceea de victime. Philip Aries demonstrează că : "această evocare a morții realiste și adevărate, această prezență a cadavrului însuși, pe care Evul Mediu, în chiar toamna sa macabră, nu a tolerat-o, va fi căutată cu delectare în perioada următoare a secolelor XVI-XVII." Întâlnim tapiserii negre, schelete la uși și în interiorul bisericilor, cadavre, cranii pentru a ne aminti că "vanitas vanitatum, omnia vanitas" ( deșertăciune a deșertăciunilor, totul e deșertăciune). Marmura neagră, o specie de agate, obsidianul marcasitul abanosul, argintul vechi (înnegrit), unele stofe bunăoară plușul negru, primesc și reflexe luminoase, lucori palide, care, absorbite de suprafețele lor netede, le fac să strălucească. Acest efect al întunericul descompus în nuanțe slab luminate e foarte cunoscut în pictura barocă. Perla relevă adesea caracterul depresiv al unei asemenea străluciri. Pentru interpretarea acesteia ar trebui să ne referim atât la melancolie cât și la simbolul lunar, deoarece ambii termeni evocă negrul și întunericul. Perla pe un câmp pictural întunecat are adesea la Rembrandt puterea unui ochi hipnotic cu efecte aproape malefice ca și luna pe un cer negru. La Vermeer vedem perla strălucind demonic pe negru, difuzând misterios pe un fundal parcă de nori nocturni. Mircea Eliade stabilește o conexiune strânsă între motivul scoicii și acela al perlei, ambele avându-și originea în același primordial mediu reproductiv al apei. De aceea, în artă tratarea cochiliei atrage totodată și o vastă proliferare a motivului ei. În baroc se face apel și la materia directă a acestei matrice a perlei. Este vorba despre substanța sidefului care evocă prin irizări palide, lunare, geneza apei. Să facem cunoștință cu bogatele ceruri baroce ale peisajelor flamande și olandeze din veacul al XVII lea cu nori perlați, sticloși, translucizi, în care se aprind uneori învăluite lumini de fulgere.
Printre strălucirile baroce, destinate să ia ochii și să izbească receptivitatea omului decepționat de viață, se numără și strălucirea morții. Există un adevărat gust necrofil. Se va dezvolta un gust excesiv pentru funerarii. Niciodată n-au fost mai cultivate catafalcurile, draperiile de doliu, sarcofagiile spectaculoase, criptele bogate, mausoleele cu proporții de gigantice temple ale morții. Se pare totuși că această obsesie provoca prin ricoșeu setea de a se bucura intens de puținul timp acordat vieții. Obsesia morții, însoțită de frenezie vitală, nu are nimic în comun cu bucuria de a trăi renăscătoare, echilibrată și senină. paroxistică.
Eul baroc
Cameleon și Proteu sunt două imagini ale omului frecvent întâlnite în baroc. Pico Della Mirandola, gânditor al Renașterii, le utiliza și el numai că acesta le dădea o semnificație pozitivă. Imaginea cameleonului ilustrează libertatea dăruită omului de a se transforma și de a se construi după propria voință. Pentru omul baroc, această imagine demonstrează nestatornicia și inconsistența unei ființe care nu are esență proprie, ci doar existență determinată de hazard, mediu și circumstanțe. Pe de o parte eul se individualizează mai mult. Omul este gândit mai puțin ca un membru al comunității sau al esenței universale, ci mai mult în sine însuși și pentru sine. El se topește mai puțin într-un suflet colectiv, fiind preocupat, mai degrabă de corpul său. El pune în valoare plăcerile terestre, satisfacțiile intime începând să se teamă că totul e pierdut pentru el. De aceea omul baroc se gândește la destinul său personal unic și diferit de al tuturor celorlalte persoane. Pe de altă parte, are obsesia de a deveni un altul în sensul propriu al termenului, prin nebunie sau vrajă, printr-o metamorfoză subită, sau prin dragoste. În personajul baroc coexistă mai multe euri, care nu există în simultaneitate, ci în succesiune: " Pe stomacul gol mă simt altul decât după masă ; dacă sănătatea îmi priește și frumoasa dimineață e clară, luminoasă, iată-mă un om desăvîrșit; dacă am o bătătură care-mi apasă degetul mare, iată-mă posomorât, dar plăcut și inaccesibil". Se poate reține faptul că schimbarea era totală, și noul eu nu-și amintește de cel vechi. Nici un conflict interior și nici un regret, acolo unde nu există unitatea ființei și nici o durată. Acest om făcut din vânt, cum spunea Montaigne, cunoaște mai departe o problemă de identificare, decât de identitate. Vrea să știe ce-a devenit, nu ce-a fost. Identitatea, care presupune o continuitate a trecutului în prezent, este aici vaporoasă și precară. Nu trăiește decât clipa ca și Don Juan care este un mit al acestei perioade. Ca și el mulți practicau acestă inconstanță, care compensa lipsa esenței, prin multitudinea aparenței. Desigur eul, care se schimbă fără voie și nu se mai recunoaște, încearcă un sentiment de incertitudine și angoasă. Personajul baroc nu poate fi pre-fixat, așa cum se întâmplă cu personajul clasic. Traseul său de existență este lipsit de puncte sigure de reper. Starea aceasta conferă omului din literatura barocă, sentimentul mișcării într-un univers labirintic, în care zonele timpului și spațiului real nu mai pot fi delimitate de cele ale imaginarului.
Nesigur de sine, suspicios față de alții, mânat de îndoieli în fața providenței, omul baroc se ascunde, se preface, se deghizează. El trăiește sub adăpostul măștii, se dedubleză, evită expunerea, identificatoare la lumină pe care eroul clasic o caută cu tenacitate. Scara socială și etica este mobilă, favorizând căderile și ascensiunile precipitate. În toate aceste ipostaze deghizarea schimbarea de nume, replierea într-o stare socială diferită de cea reală, reprezintă un arsenal literar bogat la care face apel, atât romanul, cât și teatrul baroc. Evident că retragerea sub mască este adeseori conjugată cu demascarea. Schimbarea eu-lui era trăită cu fatalitate și uitare de sine de către un individ care se lăsa dus și integrat în marele Tot.
Atât din punct de vedere al noii filosofii naturale, ca și din punct de vedere al credinței mistice, se poate spune că uitarea de sine constituie o înțelepciune.

(finalul primei parti care a cuprins cele trei sub-capitole scrise apana acum)