-Prefață-


De ce ne place să spunem lucruri pe jumătate adevărate? Mă gîndesc la toate actele de eroism, la marile agonii și victorii din planurile diferite ale vieții, și am impresia că le văd decurgînd dintr-o nesiguranță, dintr-o șovăială, dintr-o jumătate de adevăr. E ceva care nu ne inspiră nici măcar nouă încredere, la începutul lucrurilor; un raționament pe care-l simțim greșit sau o hotărîre pe care-o vedem bine că nu e cea bună.
Și pe urmă, fără să știi cum, ceva obscur și fără formă vine și-ți îmbracă nesiguranța, prefăcînd din centrul acela de neliniște și pendulare un sîmbure de mistică și adevăr. E de multe ori inexplicabil felul cum devin oamenii apologeți, trăind și patetizînd pentru jumătățile lor de adevăr. Sau, poate, au dreptate?
Nu. Cum ar putea să aibă? Dar ne place tuturor să mimăm stările sufletești ale omului închipuit de noi că spune adevăruri. Îi furăm gesticulația și retorica, îmbolnăvindu-ne de frigurile unei sincerități îndoielnice. De multe ori ne lăsăm prinși, uitînd că nu avem dreptate. Dar cîteodată nu uităm…
Autorul acestor rînduri n-a pierdut din vedere faptul că nu are întotdeauna dreptate. Ar fi vroit să aibă — și i-a fost ciudă. A căzut în exces, a cău tat excesul, ca o ușurare. Dar sunt atît de multe excese împrejurul nostru, formele de viață, toate, par a fi atît de nefirești din punctul de vedere al adevărului — încît această încercare nefirească de aci poate fi și ea iertată.
De altfel, cineva spunea odată: „Oricine, rătăcit într-o pădure, urmărește cu neostenită energie o direcție oarecare, descoperă un drum nou.“ E o invitație la exces. Căci nu e vorba de drumuri noi, poate. Dar e vorba de treceri, de viețuiri, de drumuri, pur și simplu, — într-o lume în care desigur nimeni nu știe prea mare lucru.




(I)Despre culturile de tip geometric


Este astăzi un lucru bine asigurat în știință faptul că, din punct de vedere al formei, tot universul, ca și orișice parte a lui, pot fi înglobate într-o expresie de forma f(x, y, z). Ba un om de știință contemporan se gîndea chiar la posibilitatea de a scrie ecuația unei statui, a statuii lui Venus din Milo, de pildă. Negreșit, ar fi o ecuație lungă și foarte probabil că ar fi respingătoare ca aspect. Atîtea cifre, într-o frumusețe simplă și directă ca statuia aceea! Dar ce importă lucrul acesta? Ar fi o ecuație, nu este așa? Ar fi o nouă frumusețe, cealaltă frumusețe a Venusei din Milo. Vom învăța vreodată să o vedem și pe ea?
Și totuși întreaga cultură, pe care o avem în s patel e nostru, nu face decît să ne ducă spre aceas tă înțelegere a realității, spre această nouă frumusețe a ei. Constatînd că orice parte a lumii, ca și lumea toată, sunt știute, ne aparțin în propriu, se pot scrie prin calculul nostru — cultura aceasta europeană, sau greacă, sau cum i se va mai zice, pare a fi dovedit tot ce vroia să dovedească și a fi sfîrșit cu propriile ei întrebări. Cultura noastră a răspuns astfel la întrebările pe care și le-a pus, d escoperind totdeodată noua frumusețe, cea formală, cea lineară, de adevăr matematic, pe care o căuta în lucruri. De acum înainte rămîn numai anumite calcule de făcut…
Bineînțeles, trebuie adăugat ceva aci, pentru sinceritatea discuției: nu se poate pune în formulă nici un lucru decît după ce se va fi oprit mișcarea. Apele nu se pot scrie decît cînd au înghețat. Viul nu poate fi atins — cel puțin pe căile pe care s-a angajat de la început cultura noastră, prin problemele cărora le-a căutat o soluție. Dar în afară de obiectivul acesta, de a surprinde viul, obiectiv pe care cultura nu și l-a propus, ea este pe cale să le atingă pe toate celelalte pentru care cu adevărat și în mod explicit s-a străduit ea. În cultura noastră se găsesc, sau sunt indicii că se vor găsi, într-o fericită zi științifică, răspunsuri la toate întrebările bine puse. Dacă cineva vrea răspunsuri la alte întrebări, trebuie să le caute într-altă parte.
Vrem să spunem, cu alte cuvinte, că, în ansamblul ei, sau măcar într-una din orientările ei precumpănitoare, cultura noastră ni se pare de un anumit tip, care se cere mai bine lămurit de cum a fost pînă acum. În bună parte, cartea aceasta vrea să-l realizeze pe planul vieții interioare. Dar tipul nostru de cultură suferă și o discuție științifică, pe care ar trebui odată să o întreprindem.
Fără îndoială că nici un tip de cultură nu stă singur și nu se realizează pe cont propriu. Astfel, tipul de cultură pe care vrem să-l descriem aci a conviețuit cu un alt tip, sau elemente de ale lor au stat întotdeauna împreună și s-au jenat reciproc. Întrebările unuia s-au trecut asupra celuilalt și multe cugete, obosite de atîta neînțelegere, au căzut în scepticism, pur și simplu pentru că n-au știut la ce porți să bată.
Afirmația pe care o înaintăm este: în bună parte totuși cultura noastră e de tip matematic și tipul acesta se opune culturii de tip istoric.
Ni se pare, așadar, că surprindem acest dualism: geometrie — istorie, a cărui polemică, transpusă pe planul culturii, e opoziția celor două tipuri de cultură.
Propriu vorbind, nu se înțelege aci în mod necesar conținutul geometriei, ci e vorba numai de anumite caractere ale ei. E vorba de atmosfera ei. Cultura noastră pare că nu se poate realiza pînă la capăt decît în această atmosferă. Căci geometria nu e numai desfășurare silogistică pe baza cîtorva principii. Ea e și: idee de ordine, un anumit stil, imanență și o serie întreagă de probleme, de care va trebui pînă la capăt să dăm socoteală. Iar cultura noastră pare a crede în cîteva din aceste lucru ri.
Nu e vorba deci nici un moment de conținutul propriu-zis al geometriei, de teoremele, problemele și desfășurările ei în timp logic. De aceea și spunem deseori geometrie, în loc de matematici: pentru că geometria e știință elementară, în primul rînd, și aci nu e vorba decît de elemente, de anumite elemente care stau la baza dialecticii spiritului; și pentru că, în al doilea rînd, termenul de geometrie a calificat întotdeauna și alte lucruri decît lucrul matematic (esprit de géometrie, opus lui esprit de finesse; sau, de pildă, afirmația lui Platon că „Dumnezeu geometrizează“). A fost întotdeauna puțină poezie, ceva lirism, altceva decît simplă știință sub rubrica: geometrie.
Cultura noastră este așadar de tip geometric — pe deasupra materialului ei, alcătuit din creații spirituale de diferite ordine —, în justificările și înțelesurile ei. Bineînțeles că acest conținut cultural poate fi matematic, și e preferabil, pînă la un punct, să capete un aspect matematic. N-a vroit o școală filozofică, așa cum era cea a pozitivismului francez, să matematizeze toate științele? Totuși n u aspectul decide de lucruri. Există ceva mai adînc și mai necesar, care face ca toate valorile culturii noastre să încapă într-o singură familie. E, poate, un destin și în culturi, iar destinul culturii noastre ar putea fi acesta de a geometriza.
Am vroi să spunem că, într-un anumit înțeles, creațiile noastre în ordinea spiritului duc numai la geometrie, deși geometria nu este întotdeauna simplă geometrie. Căci e vorba de spiritul lucrurilor pe care le întreprindem. Și de aceea e poate cazul să spunem: spiritul rector e geometric.
Și e foarte adevărat că avem dreptul să discutăm în cultură mai mult decît: care e suma unghiurilor unui triunghi… Dar orice vom întreprinde, cu oricîte libertăți am fi înzestrați, vom sta întruna sub semnul pur al geometriei. Destinul nostru e de a desena figuri regulate.
Ceea ce caracterizează de la prima vedere o cultură de tip geometric este idealul ei: știința universală, Mathesis universalis.
Și toată cultura noastră, către ce tinde ea decît către o expresie finală simplă, către un sistem care să dea socoteală de tot ce se întîmplă în univers, eventual către o formulă atoatecuprinzătoare?
Idealul culturii noastre e unificația. Un Platon, un Descartes, un Leibniz, un Husserl o vor în mod explicit. Dar ce disciplină particulară, care efort științific susținut și conștient de sine nu se lasă dominat de aceeași pornire unificatoare? Toată cultura noastră pare că suferă după nostalgia unului. Stăruie ceva din spiritul monoteist și în cultură.
E demn de observat cu acest prilej că monoteismul, sub forma lui definitivă, n-a fost totuși atins atîta vreme cît omul a privit în afară, spre lume; ci ochii au trebuit să se întoarcă înăuntru, pentru a căpăta de acolo revelația pe care natura exterioară nu vroia să le-o dea. Și astfel s-a putut spune că fapta cea mare a creștinismului a fost de a înlocui Dumnezeul-natură prin Dumnezeu-spirit și raportul de transcendență prin cel de imanență.
Cultura noastră pare să nu fi făcut într-alt fel. Și era firesc să fie așa, căci ordinea religioasă e solidară cu ordinea culturală în genere. Posedată de idealul ei de ordine strictă, cultura l-a căutat multă vreme în lume, pentru a-l găsi, la urmă, în om însuși. Nu natura e ordine, nu lumile astronomice sunt marile acorduri matematice, dar spiritul e ordine și el ritmează realitățile pe care le ia în considerație.
Dacă o Mathesis universalis poate fi înfăptuită, elementele ei trebuie să zacă în noi înșine, în primul rînd, și să fie universal omenești, în al doilea rînd. Grupate și constituite, aceste serii de elemente stau sub două discipline vaste: logica și matematica. Acestea sunt idealul nostru de ordine; pe ele am vroi să le inserăm în lume, pentru a o face mai clară și mai umană; pentru ele alergăm, pentru aceste bunuri, care de fapt ne stau la îndemînă, alergăm în spații, peste sute de mii de ani lumină.
S-a întîmplat, în istoria gîndirii omenești, un proces care nu poate fi prea bine urmărit, întîi pentru că se asociază cu tot felul de alte orientări și idealuri umane, apoi pentru că nu lucrează la suprafață, ci în adîncul istoriei; dar care proces se desprinde ca unicul responsabil, conștient de sine, în istoria culturii: gînditorii, anume, au început să-și dea seama că știința e a omului, cultura e a sa, legile universului și geometriile acestuia sunt toate ale sale.
Dacă experiența religioasă a omului a dezgropat din el toate rezervele de spiritualitate, experiența sa științifică i-a scos la iveală toate rezervele de culturalitate.
Cultura e omenească; e adevărul nostru, e ordinea după chipul și asemănarea noastră. Nu înseamnă, de aci, că adevărul e relativ la conștiința omenească și constituie, ca atare, o degradare a vreunui adevăr absolut. Dar adevărul pur și simplu nu are sens în afară de conștiința noastră. Știința și cultura nu sunt dincolo de noi. Orice s-ar face, un anumit antropologism ne domină toate creațiile. A vorbi deci de o relativizare a culturii înseamnă a o considera pe aceasta drept altceva decît este. Cultura nu e decît omul însuși.
De aceea Kant a putut afirma, într-o zi, un lucru care dă socoteală pentru toată cultura noastră: „Științele nu s-au constituit, scria el, decît în clipa cînd au devenit conștiente că rațiunea nu află de la lucruri decît ceea ce pune ea în ele.“
„Rațiunea nu află de la lucruri decît ceea ce pune ea în ele“… Așadar spiritul se caută pe sine în lucruri. Spiritul are o activitate proprie, pe care ne-o revelează lumea. Căci lumea nu este — nu este pentru noi, nu există pentru știință și pentru cultură — dacă nu este și în spirit. Lumea nu are nici un înțeles, pentru noi, fără conștiință.
Dar, întreba cineva, dacă e adevărat că lumea nu se constituie decît prin conștiință, atunci ce era cînd nu exista nici o conștiință? Ce era în lipsa oamenilor?
Ce era atunci? Nu era știință, atîta tot. Dacă e adevărat că exista lum ea? Dar existența nu are nici un înțeles în afară de știință. Existența e o presupoziție a calculelor noastre, o ipoteză dată în problemele pe care le discutăm. A, existența mai are un înțeles: de prezență. Dar cine să spună că lumea era prezentă atunci cînd nu existau oameni; din moment ce, tocmai, nu existau oameni? Cine să ne vorbească de o prezență, dacă nimeni nu era prezent?
Atunci, spiritul se caută pe sine în lucruri. Ar putea părea surprinzător faptul că se caută altundeva decît în el; dar nu e nevoie să credem că lucrurile sunt atît de depărtate de spirit. Spiritul se caută în lucruri, așa cum se caută într-o figură geometrică, pe care el singur și-o construiește, pentru a-și explicita propriul său silogism, demonstrația pe care vrea să o dea teoremei sale. Spiritul se caută în lucruri numai pentru atît: pentru a se explicita. Natura e un pretext. „Natura, scria un om de știință contemporan, pune spiritul la încercare. El răspunde, constituind matematicile.“
Cum poate da valori omul acestui univers imens? Toate lumile astronomice, distanțele în fața cărora suntem atît de mici — cum putem să credem că ele nu se țin decît prin semnificațiile date de spiritul nostru? La care s-a putut răspunde că universul legal, universul acesta articulat, deși imens, e încă o construcție a minții noastre. Atunci nu e decît firesc ca omul să-i dea valori.
Eu, părintele lucrurilor… Cum de nu s-a văzut ce mult spirit geometric este în tendința aceasta constructivistă a culturii noastre!
Pînă acum, cultura noastră se dovedise a fi de tip geometric prin aceea că năzuia spre ordine: Mathesis. Acum ea se dovedește de tip geometric și prin aceea că e constructivă, nu simplu interpretativă sau descriptivă.
Cultura noastră introduce un primat al „făcutului“ asupra datului. Oamenii de știință s-au întrebat, de pildă, ce cunoaștem noi asupra exis tenței lucrurilor? Noi nu luăm în considerație decît mișcarea lor — arăta într-o zi filozoful Hermann Cohen —, și mișcarea nu e a lucrurilor, ci e o categorie a minții noastre. În loc să considerăm lucrurile, considerăm mișcările, pe care, de fapt, tot spiritul nostru le-a pus în lucruri. Căci mișcarea — cea științifică — noi nu o simțim, ci o gîndim: o gîndim punînd în ea deplasări infinit de mici, o gîndim grație metodei infinitezimale. Prin metoda infinitezimală spiritul reface, în planul științei, toată mișcarea și deci toată natura. Natura din știință nu este, așadar. Natura se face, o construiește intelectul, calculul.
Cu toate acestea, în mod curent se afirmă că lumea e dată. Ce înseamnă însă dat, în știință? Dat, răspundea același Hermann Cohen, reprezintă ceea ce îmi pun eu pentru a construi o temă. Datul e o metodă de lucru. Îmi dau anumite lucruri, anumite ipoteze, și prin ele pot să fac lumea. Căci lumea, lumea din știință, este o lume făcută. Dacă ipotezele mele n-au reușit bine, dărîm lumea și ridic alta în loc. Nu operează în felul acesta toată știința contemporană? Și nu este, atunci, „făcutul“ unul din caracterele dominante ale culturii noastre?
În sfîrșit, alături de ideea de ordine și de efortul constructiv, cultura noastră închide în ea un ultim înțeles geometric: imanența.
Este un fapt caracteristic lucrului geometric acela că el nu transcende. Dacă-ți dai un triunghi și consideri asupra lui o problemă, nu te gîndești nici o clipă la o existență exterioară oarecare și la vreo depășire posibilă a cadrelor pe care ți le-ai impus. Faptul geometric nu face intelectul să iasă din sine. Nu-l silește să accepte ceva străin de sine. Într-un anumit sens, toată geometria e în noi și niciodată nu iese din noi, oricîte desene pe hîrtie am face.
La fel, faptul cultural în genere tinde să rămînă închis veșnic într-un cerc: în conștiință.
Există o anumită orientare către subiect, care poate fi urmărită în tot planul culturii, peste toată întinderea lui. Tendința aceasta este însă clară în filozofie. Astfel, s-a constatat de o bună bucată de vreme că, în locul lucrurilor din afară, filozofia a început să cerceteze intelectul și, în locul naturii, știința asupra naturii. Și s-a spus, pe drept cuvînt, că obiectul filozofiei este mai puțin lumea decît științele. Filozofia pare, mai mult decît orice, o orientare către subiect, către ceea ce se petrece acolo, înăuntru. Dar tot înăuntru se realizează și celelalte fenomene de cultură. De la Kant încoace, mai ales, subiectivitatea a devenit chiar teatrul de operații al tuturor activităților spirituale. Nu numai știința e în conștiință, dar moralitatea și arta sunt și ele în conștiință; iar cultura întreagă nu se ține decît datorită unității pe care o dă „conștiința de cultură“.
Conștiința nu se poate depăși, aproape. Cum ar face-o, și încotro? Nici un fel de ontologie nu mai pare că răspunde acestei vaste subiectivități, după cum nici un fel de ontologie nu răspunde întrebărilor geometriei. Pozitivismul veacului al nouăsprezecelea credea că desființase metafizica făcîndu-se că nu vrea să o ia în considerație. Dar astăzi are loc cealaltă moarte a metafizicii, adevărata moarte a metafizicii: moartea prin spirit geometric.
Ca și geometria, cultura începe să se lipsească de ceea ce s-a numit realitate. De ce nevoia de a afirma realitatea? Lucrurile rămîn în mine, împreună cu toate desfășurările lor posibile. Lumea e doar pretextul meu de a le pune în evidență. Dar nici o depășire nu e realizată pe această cale. Spiritul nu ajunge la nimic, nu lovește în nimic. Sistemele de cunoaștere sunt, ca monadele, simple puncte de vedere. Î nchise, fără ferestre. Cu un sistem de cunoaștere nu ajungi nicăieri — decît unde ești. Spiritul nu se mișcă din loc. Iată de ce, propriu vorbind, e o imposibilitate pentru conștiința noastră ca ceva efectiv nou să existe în lume.
Ce înseamnă, de pildă, acest lucru nou, altul decît mine: realitatea? S-ar putea să însemne ceva, dar metodele mele de lucru nu mă duc către ea. Lumea ca prezență, ca fapt viu, dat, este o presupoziție a culturilor istorice, culturile acelea în care curgerea, destinul și actualitatea primează. Lumea culturilor de tip geometric, însă, este un ideal de ordine, făcut de conștiința omenească și păstrat în conștiința omenească.
Așadar, acestea sunt notele constitutive ale unei culturi de tip geometric: ordine, constructivism, imanență.
Este exagerată afirmația că toată cultura noastră se dovedește a fi de acest tip? Poate că da. Există, într-adevăr, atîtea sisteme de filozofie care nu sunt idealiste și atîtea nostalgii, în tot cuprinsul culturii noastre, după un „dincolo“…
Dar am voit să deosebim categoric acest tip de cultură de celălalt, cu care obișnuit conviețuiește. În amestecul lor, problemele s-au confundat și toate apele sunt acum tulburi. Tipurile noastre de cultură trebuiesc desfăcute din îmbrățișarea lor și puse să stea așa cum le e locul: față în față.
Deviza culturii de tip geometric ar putea fi deviza aceea a cîtorva spirite fanatice din evul mediu: multa habentes, nihil possidentes. Geometria știe multe lucruri, dar n-are nici o posesiune efectivă. Culturile de tip geometric au legi, au cîte o Mathesis sau tind către una, au construcții grandioase și fac necontenit altele noi; dar nu au, în schimb, nici o realitate, nici un fel de concret, altul decît concretul palid construit de spirit, pus de spirit, pentru înalta glorie a spiritului.
Geometriilor pe care și le dă conștiința nu li se opune decît istoria care se dă singură. Cultura de tip geometric face parte din ordinea spiritului, cea de tip istoric face parte din ordinea naturii.
Dar ce sens are atunci o cultură de tip istoric? Spuneam că e o cultură în care primează destinul. Ea e deci o cultură oarbă. Plină de prezențe, e adevărat. Dar a trăi nemijlocit printre prezențe, a te confunda cu ele, a ființa o dată cu ele — înseamnă a renunța la omenie, sau a o depăși.
A trăi ca om al unei culturi de tip istoric înseamnă, poate, a trăi ca arborii, ca păsările sau — cine știe? — ca îngerii. E altă viață, în planul culturii vorbind, decît viața omului. E mai puțin, sau mult prea mult. Cultura de tip istoric e biologică sau, atunci, e angelică. Religia ne-a făgăduit perspectiva cea de a doua. Istorismul vrea să ne reîntoarcă la perspectivele biologiei?
Dar — ni se răspunde la această observație — nu e simplă biologie. E o biologie transfigurată cea care ni se propune.
Biologie transfigurată? Ni se pare că tot respect față de biologie se ascunde în dosul acestei transfigurări. Iar cultura s-a născut din nesocotirea biologiei, dintr-un exces față de ea. Cel puțin jumătate din cultura noastră, tot ce e geometrie și geometric în ea, stă dincolo de biologie.
Cultura pare a se fi născut între două bătăi de puls ale vieții; într-o pauză. De unde nu rezultă că, în mod necesar, cultura nu mai este viață. Cultura e încă viață — și anume ceea ce are mai generos viața în ea, anume excesul. E nepotrivit să se spună: cultură și viață. Cultura crește din excesul vieții asupra ei înseși, deci prelungește viața.
Există anumite exemple, în istoria culturii, care ar trebui afișate peste tot, ca să se știe adevărata origine a lucrurilor. Astfel, pilda lui Pascal ar trebui să ne fie veșnic prezentă. Pe Pascal îl dureau dinții, și biograful spune că suferința lui era îngrozitoare. Ce putea să facă? Putea să strige, ca noi toți, putea să dea curs suferinței sale fizice. Dar el a preferat să facă altceva: geometrie. În orele acelea cînd durerea îl exaspera, el desena figuri regulate și, în dezordinea suferinței lui, gîndea lucruri regulate.
Cîtă umană demnitate nu era în gestul lui… E necesar cîteodată să uiți viața. Sunt anumite împrejurări cînd trebuie să te depășești pe tine prin cultură. Să te înstrăinezi prin cultură. Să pui distanțe înlăuntrul tău. Nu face aceasta, cultura?
Cîți oameni, de pildă, nu s-au „pierdut“ în știință? Și-au lăsat deoparte tot ce au purtat pînă atunci cu ei, toată zestrea lor de bucurii sau povara lor de dezastre. Coeficientul nostru personal, sau sistemul obscur de lucruri mici care ne dau nebunia noastră locală, tonul acesta moral specific, coloritul nostru — ce frumos s-au șters toate dintr-o dată sub pata mare și omogenă a științei.
Am reușit astfel trecerea de la local la universal, saltul sufletesc de la locul unic la locul comun. „Marile locuri comune ale spiritului.“ Toată cultura, cu teoremele ei de geometrie, cu legile ei naturale, cu febra ei estetică și înnobilarea religioasă, ce sunt lucrurile acestea decît locuri comune pentru toate structurile individuale, întîlnirile cu sine ale spiritului divizat în lume?
Ne întîlnim toți într-o piață mare, parcă. Fiecare a avut ceva de uitat și, cu cît a reușit să uite mai bine ce a lăsat în urma lui, cu atît a reușit să se apropie mai bine de ceilalți. În acest sens, ar trebui să ni se pară întotdeauna ceva nebunesc în tendința de a ne istoriciza, de a ne divide. Să ne dividem, întru ce? E nebunesc să nu vrem a vedea că lucrurile și noi înșine suntem mai mult sau mai puțin aceiași. Să ne dividem, poate, numai în micile noastre singularități de fiecare zi. Dar nu a simțit nimeni cîtă trivialitate este aci? Cum, noi suntem noi înșine pentru că avem anumite rezonanțe particulare, emotivitatea asta, boala asta car e ne face o ameni răi și mic i la s uflet; numai pe ntru atît? Și cînd este Pascal el însuși: cînd îl dor dinții sau cînd face geometrie?
Noi suntem, poate, spirit. Suntem capacitate universal emotivă; noi, divizați în lume, așa cum stăm, suntem totuși ritmuri. Să lăsăm ritmurile să ne solidarizeze. Dacă avem ceva de așteptat de la cultură, e să ne scape de rușinea de a sta în afară de ritmuri.
Dar de ce să se creadă că a trăi ritmic înseamnă a nu trăi din plin? De ce viața să nu poată fi trăită efectiv și cu întregurile ei, printre marile locuri comune ale spiritului? Ce idee surprinzătoare aceasta — că, dacă nu mai e trivială, viața nu mai este. Viața este, întreagă, pe toate planurile pe care o punem în joc. Ea nu poate fi parțială, dar se poate lepăda de anumite conținuturi de hic et nunc.
Și totuși există un fel de convingeri oficiale după care, dacă nu e trăită cu toate conținuturile ei imediate, viața trebuie să fie neapărat parțială. Așa ni se spune, de pildă, că oamenii întreprind anumite acțiuni culturale nu din tot plinul lor sufletesc, ci cu anumite dispoziții, numai. Se spune: oamenii fac știință pentru adevăr, atîta tot. Restul vieții lor, atunci cînd fac știință, e mort.
Dar nu e deloc așa! Oamenii nu cred atît de mult în abstracțiuni cum se spune cîteodată. Ei fac știință ca să uite o dragoste, pentru că îi dor dinții, pentru că îi încîntă cîte o metodă de lucru. Dacă adevărul e o metodă de lucru, atunci a face știință pentru adevăr are un sens, căci facem știință din toată inima: putem iubi o metodă și putem crede în ea. Dacă adevărul e ordine, punere sistematică de probleme și reușită — atunci încă are un sens să ne gîndim la adevăr. Dar așa, simplă abstracțiune? E necesar să promovăm abstracțiunile, bineînțeles. Dar cine crede că abstracțiunea e seacă de simțiri, că știința e anemie și că, în laboratoarele ei, cultura se face „la rece“, acela n-a învățat nimic din rosturile culturii.
Pentru că, din imprudență, oamenii științei și ai culturii și-au făcut un titlu de noblețe din această aparență de calm și uscăciune — de aceea au reușit să dezguste atîția oameni, cu privire la cultură, și să-i facă să creadă că a promova cultura înseamnă a pierde din viață. Sau, cu alte cuvinte: pentru că oamenii care au practicat cultura de tip geometric au abuzat de formalismul lor, de aceea cultura de tip istoric s-a făcut întotdeauna necesară.
Dar a promova formele nu înseamnă a ucide viața. Nu trebuie crezuți oamenii de știință cînd spun că sunt calmi și netulburați. Nu trebuie crezut Pascal cînd spune că exercițiul lucrurilor pure îi calmează durerile. E altă neliniște liniștea sa aparentă, atîta tot. E o deplasare, e translația de la biologie și dramele ei la formalism și dramele formale. Strigătul devine cîntec și dezechilibrul dans.
Cine a spus că pierde prin aceasta viața? Afirmația nu are nici un sens. Cum să pierzi viața? Ea poate fi uitată, asta-i altceva. O uit și mă pierd în forme, în formele care nu mă devitalizează totuși, ci mă vitalizează pe alt plan. Nu sunt mulțumit cu c onținutul vieții. Nu-mi convine, pur și simplu , ceea ce se întîmplă și de aceea caut alt conținut, chiar dacă el va fi un conținut de forme. Căci ce pot să găsesc altceva în mine decît forme? Cine, renunțînd la lume, a putut să pună o altă lume în loc, o lume efectivă, de prezențe, și nu una de fantome?
În definitiv, toată polemica dintre cultura de tip geometric și cea de tip istoric la același lucru se reduce. Săturat de prezențe, de actualitate, de conținutul imediat al vieții lui, omul și-a încercat norocul în inactual și a început elaborarea formelor. În locul trăirilor a pus creările. Dar nu înseamnă că s-a sinucis prin aceasta. E adevărat că geometrul, în general, e ceva mai palid la față decît omul din pădure. Dar de viața aceasta era vorba? De viața elementară a țesuturilor?
Nu s-a gîndit nimeni să refuze viața dintr-o „pudoare metafizică“. Ceea ce însă a părut întotdeauna evident a fost faptul că atașarea exclusivă de viață n-a dus la nici un înțeles nou. Conținutul imediat al vieții nu interesează, pur și simplu pentru că nu e problematic. Arborele din fața mea, durerea din mine, spuza cerului înstelat, toate acestea sunt indiscutabile. Ceea ce aș vrea e să pot discuta ceva, să mă pot îmbogăți cu un înțeles nou. Moartea e o prezență? Bine. Atunci să tăcem și s-o așteptăm. Dar, dacă e și o problemă, atunci nu o putem pune decît în termeni de problemă: în termenii științelor naturale, de pildă, sau s-o cercetăm în filozofia culturii și în folclor. Restul e indiscutabil.
Iată de ce, în locul acestor lucruri indiscutabile, cîțiva au încercat să pună în joc lucruri oscilatorii, fantome între care să poți alege și indiferențe pentru care să poți opta. Iar singură cultura de tip geometric a putut crea un material de discuție indiferent. De aceea dialectica ei nu se sfîrșește niciodată. Ea nu merge cu necesitate către nimic, căci în locul necesităților interioare ale duratei istorice, a pus libertățile fără durată ale eternității geometrice.
De aceea, în locul conținutului imediat al vieții, pe care cultura de tip geometric îl respinge de la început ca neproblematic, ea și-a creat singură materialul ei de discuție, problematic, incert, dar dezinteresat. Și l-a creat, cum? Ex nihilo? Nu. Ci dintr-un adînc de viață neștiută; din voința neîntreruptă a omului de a se depăși.
De aceea ar trebui odată protestat împotriva unei categorii de oameni care, închinîndu-se biologie i imediate, se cred singurii deținători de via ță.
Hotărît, nu. Nu aceștia sunt singurii deținători de viață. Viața pe care o dețin ei, de altfel, e joasă și trivială. Acestei vieți, într-adevăr, vroim să-i punem un capăt. Dar rămîne viața cealaltă, viața omului. Și aceasta se petrece dincoace, printre scheme.
Iată un singur exemplu: omul moral al lui Kant.
Omul acesta nu trăiește? Omul acesta n-are dramă, nu suferă, nu rîde, nu moare? Și, cu toate astea, el pare multora atît de absurd.
Cum — ni se spune —, un om care nu trăiește prin instincte, care nu dă curs liber pornirilor sale… Un om care trăiește prin imperative. Ce absurd! Ce absurd să încorporezi maxime și reguli, în loc să încorporezi nervi și patimi. Ce absurd să te formalizezi. Să renunți la toate mobilurile imediate ale vieții și să crezi în „binele suveran“. Să fii lege, să fii schemă….
Da, să fii schemă. De ce nu? Cultura noastră, omenia noastră așa ne vrea: schematizați, formalizați, geometrizați.
E o insanitate, se va spune. Dar toată cultura noastră e insanitate, atunci. Se gîndește cineva la barbarie sau reîntoarcere la natură? Bine. Dar atunci fiți, nu spuneți; muriți, nu declamați. De ce ne furați felul nostru de a pune problemele, metodele noastre de expunere, ars probandi a noastră — pentru a dovedi lucruri care nu mai trebuiau dovedite?
Dar, orice s-ar spune despre omul moral al lui Kant, chiar dacă nici un om în istorie n-a fost așa programatic cum îl voia el — acesta e totuși omul reprezentativ al culturii noastre, și viața lui e adevăratul nostru destin.
Cu un adaos, însă. Omul trebuie formalizat nu numai pe plan mo ral. Ci revoluția lui Kant trebu ie generalizată. Kant, reprezentantul legitim al culturii de tip geometric, Immanuel Kant, idealistul și formalistul, trebuie dus mai departe, mai departe pe planul vieții, pînă la exces.
Iată care ar putea fi, pînă la un punct, justificarea paginilor de viață interioară care urmează. Ele caută noul exces, noua absurditate, omeneasca noastră absurditate cu putință. Ele descriu o viață interioară adevărată, o viață care rimează cu premisele culturii noastre. Dar ele sunt doar sugestia trăirilor geometrice, retorica exterioară a noilor geometrii. Căci, altfel, cum s-ar putea descrie dintr-o dată universul întreg de acte pure pe care îl visează cultura noastră, cum s-ar putea descrie, în cîteva pagini numai, miracolul omului care se întîlnește cu soarta sa?
Paginile acestea sugerează, numai. O singură pretențiune au: să facă uneori pe ceilalți să surîdă. Dacă nu vor face pe nimeni să surîdă, atunci au fost scrise degeaba. Căci avem convingerea aceasta că ad evăratul sens al culturii noas tre — despre care ar vroi să fie vorba aci — și ade vărata soartă a omului trebuie să fie ridicole. Omul moral al lui Kant e ridicol. Omul general formalizat trebuie să fie și el ridicol. E cea mai înaltă înțelegere a vieții istorice, poate, să simți tot ridicolul ei, tot ridicolul culturii, să te simți tu însuți ridicol, tu, care încerci să te faci, care trebuie să încerci singur facerea ta — cînd tot restul este.
Alături de noi, în lume, sunt lucruri multe, însuflețite și neînsuflețite. Ele nu văd și nu înțeleg. Dar dacă într-o zi ar înțelege, cu siguranță ar rîde puțin de noi. Iar dincolo de lume stă un zeu vesel, care înțelege cu adevărat lucrurile și rîde cu adevărat.