Nici o categorie estetica nu reprezinta sinteza scenelor de viata a oamenilor iesiti din comun, asa cum o reprezinta categoria estetica a tragicului. Desigur, acceptiunea cuvintelor tragic si tragedie a evoluat de-a lungul timpului. In vremurile noastre moderne, noua acceptiune a tragicului este drama. Voi incerca in comunicarea de fata sa analizez un aspect al tragicului prezentat intr-o viziune unica de catre Corneliu Dumitriu. Acest artist al cuvantului si-a daruit o mare parte a vietii studiind operele lui William Shakespeare.
Tragicul isi defineste campul, in mod preponderant, in sfera conceptului de vina, temeiul sau fiind actiunea care se naste din acesta substanta “ vinovata”. Gandita in sensul hegelian, acesta actiune vatama alte cerinte morale, la fel de indreptatite, devenind ea insasi vinovata( in dorinta de a restabili dreptul la decizie, in ceea ce priveste propria lor viata, Romeo si Julieta incalca dreptul parintilor de a decide asupra destinului copiilor lor inca minori). Din substanta conceptului de vina se naste tragedia pasiunii (Othello), a raului (Macbeth), a bunavointei (Timon din Atena), precum si o intreaga gama de tipuri deja identificate. Vina da consistenta si sens subiectului, autorul depozitand in ea insemnele de valoare ale scrierii sale. Din aceasta consistenta se construieste credibilitatea drumului catre evenimentele tregice. Acest drum traverseaza caracterul personajului si se indreapta fie spre un devastator seism interior (in tragediile moderne, eroii nu mor), fie catre pieire ( in cazul tragediilor clasice, concepute ca un maximum al suferintei umane). In tragediile lui Shakespeare, vina sta in general, la temelia demersurilor. Unele piese precum Romeo si Julieta, Regele Lear sau Hamlet, sunt lipsite de o vina tragica propriu-ziasa. Iata pentru ce nu se poate vorbi la dramaturgul elisabetan de o singura sursa de constructie a tragediei..
Imi permit sa afirm o ipoteza diferita de cea a lui Corneliu Dumitriu. Acesta spune ca in tragedia Regele Lear “nu putem vorbi de o vina tragica propriu-zisa”. Vina tragica in Regele Lear este insasi conceptia sa absolutista. Vina regelui Lear este aceea ca a cerut pentru el o dragoste absoluta, ceea ce nu e posibil decat daca mintim. Dragostea isi are legile ei si este impotriva oricarui sambure filosofic, si-a oricarui sambure de bun simt, sa credem ca putem darui tot sufletul nostru, toate gandurile noastre, si intreg idealul unei existente, dragostei parintilor. Vina regelui Lear este aceea –in viziunea mea originala – ca el s-a lasat mintit ; minciuna este placuta uneori dar ne costa foarte mult mai tarziu.