SPRE PIATRA CRAIULUI

Am pornit la drum pe la 6:00, într-o dimineata de iulie, când termometrul din camera arata 29 de grade Celsius. Am iesit cât am putut de repede de teamă să nu ne sufocăm in apartamentul “sigilat” pentru urmatoarele doua saptămâni.
Prima oprire am facut-o la prietenul B, ca să-l aburcăm in Dacia model …, oricum, din era noastră.
B ne asteaptă, ca de obicei, cu târcoațele înghesuite în boccele, bocceluțe, sacoșe de rafie carora li se adaugă o galeată de plastic (botezata “bucătărie”), garnița cu - de ce mă mir?- varză murată, un cort fara țăruși (îi încropește la fața locului) în schimb de mărimea stadionului Dinamo, o toporișca (da, pentru țăruși) și un cofraj cu ouă proaspete sprijinit elegant de o umbrela de plajă care era nouă în urma cu 20 de ani, toate împrăștiate artistic pe aleea din fața blocului. Daca ar fi invitat de către NASA într-o calatorie cu naveta spațiala, ar face bagajele în exact acelaș mod. Și are și o “explicație”:
- Doamna Nicu, trebuie păstrată tradiția.
Iar eu nu am replică. Ne înghesuim cum putem în mașină, facem câte o cruce mare - frâne bune și Doamne ajută! - și plecăm in trombă atingând viteză de bolid la coborâri de pante. Deschidem geamurile vraiște să ne răcorim, împing puțin picioarele în roata de rezervă ca să-mi îndrept spatele, aprind una cu filtru și totul este perfect.
Drumul e aproape gol, așa că ne putem răsfața pe toată lățimea lui. Uite și floarea-soarelui! Un lan întreg pipernicit de secetă. Pălăriuțele mici cât un pumn de copil au incremenit in aerul statut. Parcă s-a facut mai cald!

Apropierea de Bucegi ne aduce o oarecare ușurare. Un tren aleargă dupa noi, facem cu mâna când ne depășeste. Așezările se perindă cochete, cu flori la ferești, găteli din lemnărie nouă, trotuare măturate proaspăt, exchange-cambio, general-store, gule-gule (sictir!).
A doua oprire o facem la ieșirea din Sinaia ca să admirăm marfa expusă de meșterii artizani. Mă cadorisesc cu o pălăriuța de pai și o pereche de papuci din papură. Ridicăm ancora. Din goana mașinii admirăm Caraimanul. Identificăm câteva trasee clasice, suntem depășiți de pietoni, oprim să închidem portbagajul. La Madam Bairamovici nu se mai vând pricomigdale si nici bragă. Alcoolul aduce profit mai mare.

Înainte de Predeal trecem printr-o serie de manevre menite să ne scoată in drumul de Pârâul Rece și reusim să nu pierdem mai mult de cincisprezece minute. Urcăm serpentinele și ne credem la Monte Carlo sau, mă rog, cum ne închipuim noi că arată Monte Carlo. Vile pe stânga, vile printre brazi (poate că e Monte Carlo), pensiuni, hotelașe, discoteci, lume buna, hotelul Pârâul Rece închis. Ferestrele-i sticlesc murdare în soare și o urmă de paragină se face simțită pe ici, pe colo.
După Pârâul Rece drumul coboară in serpentine strânse până la marginea Râșnovului. Încetinim ca să lăsăm o ciurdă de vaci să trecă pe lângă noi. În urma noastră un tauraș se ia la trânta cu o mașină. Mașina pierde partida și se alege cu o îndoitură în portieră. Ultima imagine pe care o vedem este cea a ciurdarului zâmbind satisfăcut. Asta pentru că nu i-a trecut înca prin cap că are de plătit paguba.

Și curând, ca o părere pictată pe cer, apare coama Pietrei Craiului. Vedem doar un capăt al ei și furnici ne aleargă prin tălpi din cauza nerăbdării. Din șicanele drumului avem impresia că ne depărtăm. Cotim spre Zărnești. Mirosul nesuferit de chimicale a dispărut, fabrica și-a inchis porțile, buruienile au napădit gardul, oamenii își încropesc traiul din bruma de pământ pe care o au.
Ultima oprire înainte de a părasi lumea civilizată: alimentara din centru. Cumpărăm pâine, dăm câteva monede bătrânului îmbrăcat cu un pardesiu ponosit ( nu, nu era primarul) și pornim pe ultimii zece kilometrii care ne mai despart de locul de tabară .

Drumul forestier își întinde în fața noastră hârtoapele, vegetația de pe marginea lui e plină de praf. Bârsa clipocește abia zărită pe fundul albiei. O căruță se hurducăie în mersul obosit al calului. În stânga noastră muntele își desfășoară țancurile alburii. Se înalță catre cer acaparându-ne privirea . Din cand in cand unul dintre noi intinde un deget catre Piatra aratand ceva, ceilalti inclina capul in semn de aprobare. Ne amintim intamplari mai vechi:
- Mai tineti minte cand Susu a alunecat pe…
- Chiar! A spălat la budigăii aia de i-au cazut degetele!
- Da, da’ greul eu l-am dus că i-a întins pe rucsacul meu. Alergam de-mi sfârâiau călcâiele și duhoarea după mine…
Probabil că exista un Dumnezeu al turiștilor căscați care ne-a ajutat întotdeauna să nu intram cu mașina în râu sau ceva copaci. S-ar putea ca și bărbatul meu, la volan fiind, să aiba o oarecare contribuție dar nu sunt convinsă.

Cabana “Plaiul Foii” are hainuțe noi! Ce tot vorbesc eu? E o cabană nouă din cap până-n picioare. Și tare draguță mai e cu carul ala plin de flori din mijlocul gradinii și cu zugraveala alba! Barometrul așezat la intrare pare să fi înțepenit în dreptul cuvântului “trocken” ( adica: “ne-am ars, fratilor!”), lucru care nu ne face nici o plăcere, chiar dacă e scris cu litere gotice. La noapte, in jurul focului, vom invoca ploaia. Adică vom bea bere și ne vom plânge de caldura de peste zi.