Trecutul naște prezentul, acesta este de foarte multe ori o simplă consecință. Existența noastră este marcată în mod inevitabil de câteva evenimente cheie. Punctele centrale ne modelează personalitatea, determinând reacții și creionând modalități de viață. “Ispășire” este o carte clasicizantă, transformă evenimente simple în mituri, definește o societate plecând de la tarele acesteia. Personajele păstrează amintirile, le venerează, refugiindu-se adesea în trecut. Ian McEwan descrie o lume statică, ancorată în tradiții, o lume care refuză cu obstinație emanciparea și îi condamnă pe cei care o propovăduiesc.
Prima parte a romanului, o cronică clasică, scoate în evidență diferențele dintre viața tipic burgheză a marilor domenii și realitatea cruntă a războiului. În pragul unei iminente confruntări armate, englezii par să refuze cu obstinație lupta, încercând să se bucure în continuare de traiul simplu, tradițional. Războiul însă apare spectral la orizont, răpindu-i pe cei mai buni, distanțând indivizii și punându-le la încercare sentimentele. McEwan pleacă de la evenimente banale și construiește un microunivers, pe care mai apoi îl introduce în contextul mondial, stabilind relații, construind antiteze. Violența reflectă de multe ori drame interioare, situația familială ratată având drept consecințe acțiuni brutale. Războiul oferă o altă perspectivă, iar cei care fug de problemele familiale găsesc în el refugiul mult dorit. Scenele însă îi urmăresc în permanență, totul este filtrat prin experiența acumulată. Ian McEwan folosește simbolurile, fiecare gest, fiecare acțiune, fiind integrate într-un mozaic rafinat: “Robbie rămase țintuit locului, stingher, în timp ce ea se îndepărtă călcând desculță prin iarbă, și el privi cum părul tinerei, acum mai întunecat la culoare, îi sălta greu pe umeri, udându-i bluza. Pe urmă se răsuci și se uită în apă, să vadă dacă nu rămăsese vreo bucățică de vază nedetectată. Fundul nu se vedea bine, pentru că suprafața încrețită nu-și recăpătase încă liniștea, iar tulburarea apei era influențată de spiritul furiei Ceciliei, care mai persista în aer. Robbie își așeză palma pe apă, ca pentru a o potoli. Între timp, Cecilia dispăruse în casă.”
Narațiunea este barocă, deschizând peisaje luxuriante, încărcate cu simboluri. Elementele specifice diferitelor perioade istorice apar pretutindeni, încercând parcă să sublinieze circuitul temporal parcurs de personaje. Ființele se metamorfozează odată cu istoria, împrumutând inevitabil atributele evenimentelor la care sunt martore. McEwan surprinde foarte bine elementele psihologice, angoasele ființative, reușind să construiască personaje reale. Deși pe alocuri pare absurd, romanul își păstrează de la un capăt la altul veridicitatea. Oamenii acționează de cele mai multe ori haotic și autorul reușește să surprindă gesturile lor fără dramatism, integrându-le într-un firesc existențial imposibil de contestat.
“Ispășire” este o carte construită principial pe antiteza dintre dragoste și ură. Urmărind destinul lui Briony, cartea insistă pe rolul de observator al acesteia. Martoră la destrămarea treptată a familiei, fata își înțelege în timp greșelile, reușind în final să se accepte. În fapt un lung drum al penitenței, romanul oferă o perspectivă inedită asupra relației dintre scriitor și lumea care îl înconjoară, insistând pe diferența dintre viața reală și universul cuvintelor. Piesa de teatru care deschide și încheie romanul, aidoma unui ciclu existențial, sugerează impactul redus al virtualității. Realitatea grandioasă pe care Briony încearcă să o sugereze prin piesă nu are nicio legătură cu problemele banale ale existenței, care ajung prin omniprezența lor să suprime orice act creator. Războiul ca forță distrugătoare ultimă este cel mai bun exemplu, el reușind să topească ambițiile, să anuleze aspirațiile. Uniți de sentimente patriotice, singurele care mai pot oferi ceva în acele momente, oamenii mărșăluiesc, reducând viața la o simplă înșiruire de dorințe elementare. Dezumanizați de război, indivizii se agață de rămășițele iubirii, singurul sentiment care le amintește de condiția lor umană. În momentele de criză, disperarea este ascunsă de gesturi mecanice. Tensiunea este redată prin elemente minore, care, privite în ansamblu, definesc violența profundă a războiului: “Plaja necuprinsă, cu miile de oameni ce așteptau, și marea fără vapoare le reamintiră soldaților de soarta lor. Ieșiră ca dintr-un vis. Departe, spre est, de unde venea întunericul, linia defensivă era supusă unui tir greu de artilerie. Inamicul se apropia, iar Anglia era departe. Cum lumina zilei pierea, nu le mai rămânea mult timp ca să-și găsească un loc de odihnă peste noapte. Dinspre mare sufla un vânt rece, iar mantalele fuseseră aruncate departe, pe drumurile din interiorul țării. Mulțimea începu să se disperseze. Omul din RAF era deja uitat.”
Perspectiva narativă se schimbă de mai multe ori. Intertextualismul marchează romanul, personajele recompunând scenele pe parcurs, dezvăluindu-i cititorului din ce în ce mai mult. Naratorul-personaj organizează peisajul, pune informațiile cap la cap, oferind o perspectivă amplă. Acțiunea se desfășoară în paralel, timpul nefiind definit cu exactitate. Pendularea frecventă între trecut și prezent oferă dinamism cărții, deschizând în același timp numeroase perspective. Îți poți schimba unghiul de abordare, ești liber să înțelegi prin prisma unor registre informaționale duale.
“Ispășire” oferă o privire de ansamblu asupra relațiilor inter-umane, insistând pe componenta exclusiv sentimentală a acestora. Violența excesivă a războiului, programul extenuant al asistentelor, sunt definite în opoziție cu beatitudinea dulce a iubirii. Trecând peste prejudecăți, dragostea învinge până la urmă. Atâta timp cât credem cu tărie în sentimentele noastre, ele se vor concretiza, atâta timp cât ne permitem să visăm vom putea ajunge departe. Viața nu este până la urmă decât un somn presărat cu vise: “Stau de mult la fereastră, simțind cum valurile de oboseală îmi alungă bruma de putere rămasă în trup. Podeaua parcă mi se ondulează sub picioare. Am urmărit cum lumina zorilor scoate din beznă parcul și podurile de pe lacul dispărut. Am privit aleea lungă și îngustă pe care l-au dus polițiștii pe Robbie în ceața albă. Îmi place să cred că faptul că-mi las eroii să trăiască și să fie împreună în final nu înseamnă slăbiciune sau fugă de răspundere, ci un ultim act de dăruire, o luare de poziție împotriva uitării și disperării. Le-am dat fericire, dar n-am fost atât de egocentrică încât să-i fac să mă și ierte. Nu chiar, nu încă. Dacă aș avea puterea vrăjitorească să-i oblig să participe la aniversarea mea… Robbie și Cecilia, încă vii, încă îndrăgostiți, așezați unul lângă celălalt în bibliotecă, zâmbind în timp ce asistă la reprezentația cu “Suferințele Arabellei”. Nu este imposibil. Dar acum trebuie să dorm.”
Ian McEwan știe să construiască scene impunătoare. Personajele prind viață firesc, pentru că autorul nu se teme de clișee, ci știe să le folosească în combinații inedite. Perspectiva narativă oferă forță textului, apropiindu-se de cititori, atrăgându-i într-un univers fabulos în care sentimentele reușesc până la urmă să învingă. Da, în final, cu toții trebuie să dormim. Până atunci însă suntem liberi, liberi să ne jucăm...

Bibliografie

Ian McEwan – Ispășire – Polirom 2003