Punct și puncte.


Universul. Pământul. Viața.
Toate acestea și multe altele au o formă concentrică de roată, care a plecat dinspre minus infinit și se va opri cândva, la un plus infinit imprevizibil.
Formele perfecte, ori cel puțin, cele care tind către acest statut, trebuie să cuprindă în structura lor ceva rotund- unghiurile, înțeapă, taie, sfârtecă perfecțiunea, ca de altfel și pe opusul acesteia, fără nici o deosebire, la fel cum orice întrupare a ignoranței își ațâță focul în sobă, atât cu ziare, cât și cu pagini de carte(bună).
Așadar, în tot ceea ce ne înconjoară, putem întâlni alcătuiri armonice, ori în totală contradicție cu acest concept. Lumina și întunericul, urâtul și frumosul, binele și răul sunt noțiuni antagonice, care nu și-ar găsi rostul și ca atare, nu le-am putea clasifica, denumi și nici nu le-am putea individualiza, una în absența celeilalte, căci ele sunt binoame gemelar-siameze, menite să se pună în valoare reciproc, tocmai prin această posibilitate a asocierii lor.
Între toate acestea, oare ce rost are punctul?!...Ce este punctul?!...
Este început și sfârșit. Începutul unei linii și sfârșitul unei propoziții. Poate genera linii, planuri,corpuri de toate felurile; dar poate să reprezinte uneori și călușul din gura subalternului, pus de șeful care are mereu dreptate și în virtutea acesteia a decretat...(.)
I-ul fără punct, ar fi un băț inutil, intrus strecurat cu scopuri diversioniste printre celelalte litere ale alfabetului; iar semnul de întrebare, ar părea sărmanul, un soi de cocoașă aruncată în spinarea unui rând.
Micul și aparent neânsemnatul punct, include în microorganica-i structură, forța devastantă a unei explozii nucleare. Pare o comparație nerealistă, lipsită de un fundament suficient de bine argumentat, o simplă afirmație, făcută de dragul spectaculosului facil, cu singurul scop, de a șoca.
Pare, dar nu este așa.
Un punct se multiplică prin el însuși, în toate alcătuirile vizibile din Univers; extinzându-se asemeni reacției în lanț, care prin eliberarea forței infime a unui atom, produce un dezastru incalculabil, prin această multiplicare replicată într-o manieră halucinantă, a acestui "grăunte inocent".
Punctul poate așadar construi alcătuiri monumentale, memorabile, atingând formele cele mai înalte ale perfecțiunii care aspiră către absolut. În sprijinul acestei teorii avem împrejurul nostru exemplele cele mai semnificative- începând cu Piramidele, templele și alte așezăminte de cult din Asia ori America Latină; continuând mai apoi cu operele de arhitectură, sculptură, pictură sau chiar literatură; produse ale marilor maeștri ai tuturor timpurilor; dar tot el, sărmană armă inconștientă, în mâini criminale, poate însemna, negarea, anularea și neantizarea tuturor acestor minunății.
Cum s-ar putea întâmpla așa ceva??!!...Simplu. Explicația cea mai credibilă, stă tocmai în această evoluție circulară, a întregului Existent.
S-a pornit de la simplu. S-a ajuns la complex, iar acum asistăm, impotenți și triști, la această evoluție; echivalentă sigură a involuției, către simplismul lipsei de substanță regeneratoare; către reducerea și simplificarea cripto-existențială a tuturor conceptelor, regulelor armoniei dintre formă și fond, a tuturor necesităților de claritate și descriptiv al umanității.
Vom muri într-o bună zi, sufocați de simbolisme inutile, in laboratoarele experimentelor producătoare de mutații cariotipice, ori a clonărilor demențiale.
Ne vom întoarce în cavernele primordiale, mimând adoptarea purificării, printr-o jalnică punere în scenă a unor ritualuri satanice ori pseudocreștine. Generații denaturate, dispuse să meargă cu negarea obsesivă a normalității, până la limita cea mai de jos, echivalentă sinuciderii colective.
Nu știu de ce oare se întâmplă toate acestea, cât este hazard și cât inconștiență criminală; dar văd că se întâmplă într-o măsură, care nu poate să mă lase indiferent.
Mi se pare că dacă nu mi-aș expune punctul propriu de vedere, asupra acestei stări de fapt, ar fi echivalent cu a asista pasiv la o tentativă de omor sau de sinucidere.
Se spune că atunci când impiedici pe cineva să-și pună capăt zilelor, îți atragi în mod automat sarcina de a veghea permanent asupra destinului celui pe care l-ai sustras în mod arbitrar, propriului destin.
Oare pot să mă angajez la o asemenea întreprindere, fără să par cel puțin un biet nebun prezumțios?!...
Nu știu ce să zic...Am fost pe tot parcursul vieții mele, un tip impulsiv- în ciuda aspectului preponderent reflexiv al constituției mele intelectuale. De cele mai multe ori am acționat, iar mai apoi am raționat. Am pus, cum se zice, carul în fața boilor; însă după ce am constatat că acest mod de acțiune, mi-a adus aproape întodeauna rezultate pozitive, l-am adoptat definitiv. Mi-am format așadar, un stil de acțiune instinctual, stil care m-a ajutat cel mai adesea, să bat fierul cât a fost cald, evitând astfel ruperea acestuia și tocirea inutilă a ciocanului; în contradicție cu stilul cerebral, elaborat, cel care-și bazează acțiunile și reacțiunile pe raționamente îndelungate, care pot sfârși în maniera lamentabilă a nașterii unui copil mort, din cauza travaliului îndelungat.
Astfel, alegând dintre două rele pe cel care-mi pare de o nocivitate mai redusă, mi-am asumat această sarcină, chiar și după ce mi-am lăsat câteva momente de reflexie.
Mă bazez și pe faptul asigurativ, că pe frontul unde am decis să combat, nu voi fi din fericire singur niciodată; iar această încredințare rezultă din convingerea că la fel ca mine, mai gândesc și mulți alții; doar că probabil dintr-o comoditate de moment, preferă să asiste pasivi la tot ceea ce se întâmplă în jur, mulțumindu-se cu faptul, că aparent nu sunt afectați direct de efectele răului, aflat într-o stare de imponderabilitate înșelătoare; la fel ca și în cazul atât de des vehiculatului "efect de seră". "Ce treabă am eu, cetățeanul...că din cauza subțierii stratului de ozon, se topesc ghețarii??!!...Eu sunt sănătos. La fel și cei dragi. Mașina, chiar dacă nu e ultimul tip de Mercedes, ci o biată Lada Samara; mă mai poartă unde am nevoie; iar șefu' îmi permite să mai fac și câte un ciubuc."
Această filozofie de viață este proprie unei proporții covârșitoare între indivizii societății actuale, dar atunci când vor remarca necesitatea schimbării de optică, decretată de cerintele obiective ale vieții; când modificările climatice vor fi atât de agresive, încât vor greva prin efectul domino-ului, asupra a tot ceea ce acum abia își face simțită prezența, prin ploile diluviene, ori perioadele de secetă prelungită; atunci, în mod sigur, mulți vor ieși din pasivitatea păguboasă în care se mulțumesc acum să-și pertreacă viața. Nevoia a fost mereu, unul dintre cei mai buni dascăli.
Acum, după această lungă paranteză- necesară după opinia mea- am să mă întorc la fondul inițial al problemei.
Din cauza unei false motivații a lipsei de timp, ca și când pe vremea bunicilor, sau chiar a părinților noștri, ziua avea mai mult decât cele 24 de ore unanim recunoscute, oamenii au început să recurgă la fel de fel de "strategii", cu ajutorul cărora să poată înfrunta necesitățile vieții; așa-zis: moderne.
Una dintre acestea și-a găsit din păcate terenul de manevră tocmai în unul dintre spațiile cele mai sensibile ale existenței noastre și anume, în spațiul dedicat Artei și Culturii. Tentația facilului, a minimului efort, a reducției minimale, a cripto masacrării, cât și abuzul pervers la care au fost supuse simbolurile cele mai de preț ale omenirii; au condus încet dar sigur la o alienare spirituală, pe care unii o confundă în mod greșit cu adevărata Cultură; clasificând drept "ignoranți", pe cei care nu pot să înțeleagă...neânțelesul.
Când citește prin anumite publicații "de specialitate", cronicile unor "specialiști" în domeniul artei și culturii,
un om normal, este de multe ori îndreptățit să-și pună fireasca întrebare, dacă stimabilul nostru "critic de artă",
școlit și parașcolit, nu și-a prăjit puținul creier pe care-l mai avea la inventarul propriu, în această luptă inegală pe care a dus-o cu relativitatea Științei. Și cum oare să nu se îndoiască bietul om, de integritatea mintal-intelectuală a "stimabilului", când vede cum se pierde acesta, într-un desiș stufos de laude și elogii, care sfârșesc apoteotic într-un soi de orgasm spiritual extatic, prezentându-ne tablourile unui pictor de mare viitor, un talent...hiper...ultra...supercalifragilistiespilalidoșen...
între care, cel mai valoros este unul, care pe un fond total negru, are un punct de culoare albă..."Câtă profunzime!!!...Cât spirit de sintetizare al realităților transcedent-cognitive!!!...Câtă forță îmbinată cu o subtilitate infinitezimală a reprezentării detaliilor laice, într-o osmoză perfect proporținată cu cele sacre!!!...Câtă desăvârșire în abordarea simbolisticii, dezbracată de veșmintele permanent maculate ale idiosincraziilor stilistice!!!...O reprezentare hiperbolică a unui proces perpetuu de acumulări energo-potențialistice, care au refulat într-o manieră super-culminantă, prin producerea acelei explozii mega-galactice, cunoscută nouă sub denumirea de Big-Bang!!!..."
Discursuri de o asemenea manieră se pot întâlni din păcate, din ce în ce mai des și în locuri unde nu ar trebui în nici un caz să se găsească. Dacă s-ar întâpla să le citim între paginile unor publicații, editate în interiorul unor ospicii, lucrul acesta ar putea fi inclus în aria normalității obiective; dar când le întâlnim între cele ale unor "prestigioase publicații", sau mai rău, în ale unor cărți; atunci faptul devine mult mai grav, căci prin aceasta se dă gir unor imbecilități nocive, și valoare unor inepții de-a dreptul periculoase.
Știu că toți vor să trăiască și nu am de gând să contest vreodată, în vreun fel acest drept sacrosant al omenirii, dar atunci când unii, mimând realitătile general acceptate, le agreseaza în mod depreciativ; atunci mă văd îndreptățit să adopt o poziție fermă de neacceptare a alienării spirituale, la care vor să ne supună. Cred că ne mai putem găsi loc pe suprafața acestui Pământ și sub forma unei reuniuni de puncte.
De ce atâta grabă să fim reduși la unul singur??!!...