VIAÞA ȘI OPERA MITROPOLITULUI VARLAAM




"den tânără vârstă am poftit chipul călugăriei
care l-am și luat în sfânta mănăstire Coziia, și după
rânduiala sfintei mănăstiri ne-au ajuns rândul de am
și egumenit."
Varlaam


Pe Varlaam, dacă ar fi să coborâm în timpul veacului trăirii lui, l-am imagina într-un vestmânt de patriarh cu o privire blândă și cu brațul său încărcat de lauri pentru cei evlavioși. Solemnitatea i-am vedea-o desfășurându-se în forul tăinuit al bisericii aplecat peste vrafuri colbuite de scrieri alese și vechi. Mitropolitul Varlaam este cea mai impunătoare personalitate culturală din perioada domniei lui Vasile Lupu, alături de un alt mare erudit, Grigore Ureche.
Lucrarea sa epocală,"Carte românească de învățătură", cunoscută și sub numele de «Cazania lui Varlaam», tipărită la Iași, în anul 1643, cuprinde predici și texte religioase scrise într-o limbă de o expresivitate deosebită, săltându-se din adâncuri ca un izvor de inspirație pentru mulți dintre scriitorii noștri moderni. Opera sa literară, alcătuită la porunca voievodului Vasile Lupu, se deschide cu câteva versuri, primele versuri românești tipărite : « Stihuri la stema Moldovei » prin care autorul dăruiește acest dar limbii românești. În prima din cele două predoslovii se afirmă străduința de a scrie pentru toți românii și de a folosi o limbă cât mai accesibilă.
Accesibilitatea a fost, fără îndoială, virtutea care explică răspândirea ei, faptul că aproape trei secole a rămas o carte de referință pentru credincioși. A fost tocmai de aceea comparată cu «Biblia» lui Luther în ce privește rolul ei în cultura românească. Sfânta Scriptură conține întreaga doctrină, nu i s-ar putea adăuga nimic, e vorba de a pregăti spiritele pentru această lectură, de a le facilita accesul la ea. În textul varlaamian nu litera contează ci substanța, acea substanță a cuvântului românesc. El a înțeles-o cu inima, nu cu mintea, pentru că el nu dorea ca neamul său să vină la slujbă și să audă fără să înțeleagă nimic din cuvântul sfânt. Credința nu trebuia să fie oarbă, formală, la ea trebuia să deschizi urechile prin a înțelege ceea ce ți se spune, pentru a o simți și a o trăi cu toată ființa. Nevoia de cărți de cult în limba română pe care au resimțit-o mulți dintre cărturarii vremii respective, de care mitropolitul avea cunoștință, fie că ei erau laici, fie că erau slujitori erudiți ai bisericii, l-a îndemnat pe Varlaam să scoată de sub teascuri prăfuite învățătura evanghelică, ajezând-o maiestuos în pagini tipografiate în grai românesc.
Eruditul mitropolit a lăsat poporului său toată învățătura câtă o știa și o putea ști și a vorbit pe înțelesul țăranilor săi. Cele 1000 de pagini ale «Cazaniei» reprezintă forma cea mai îngrijită a limbii române din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Utilizând diverse surse, autorul a creat o operă «omiletică», mai ales prin partea I, «liturgică», prin predicile care sunt însoțite de evangheliile respective și «hagiografică» pentru că se povestesc.
Dacă ar fi viețuit cu mii de ani în urmă, Varlaam ar fi trăit drama lui Ovidiu, răsfățatul poet al aurorei romanice, alungat din pricini, suav sentimentale pe țărmul spectaculos al sciților. Dar dacă duiosul poet latin, înspăimântat, își pleca ființa scriind Tristele, Varlaam, în ipostază virtuală, a tălmăcit acea carte de învățătură către « toată seminția românească pretutindere ce se află », circulând în tot spațiul mioritic, contribuind la unificarea limbii și a spiritului românesc. Versurile omagiale pe care Varlaam le scrie la stema țării sunt primele versuri culte în limba maternă, din care am cita analogia clasică dintre frământările sufletești și zbuciumul mării:

„Valuri multe rădică furtuna pre mare,
mai vârtos gândul omului întru lucru ce are
Nu atâta grijea și frica începutului
Cât grijea și primejdia svârșitului.”

Rimele de tonalitate deschisă (mare-are, începutului-svârșitului, arată-plată, puteare-svârșire) accentuează senzația de mișcare, de rânduire a faptelor într-un folos general-uman, cu o teamă a ceea ce cu toții o știm că se va întâmpla dacă nu respectă poruncile sacre. Frecvența cuvintelor: valuri, rădică, furtuna, grijea, frica, primejdia sugerează senzația de teamă și de pază față de răul de pe pământ.
O operă este un spațiu al ritmului. Este o respirație creatoare. Și, când vorbim de creatori, când vorbim de opera lor ca aspirație spre absolut,vorbim de fapt despre efortul, pe durata existenței umane, de a integra cât mai perfect cu putință ritmul lor esențial într-un ritm universal sau, cu unele cuvinte mai uzitate, de a se ridica, prin particular, la puterea de adevăr a generalului.
Astfel, creația literară religioasă, fie că vorbim de opera lui Coresi, a lui Varlaam sau a lui Dosoftei, reprezintă o valoare filozofică literară dăruită cu mult efort neamului nostru.
Valoarea filozofică a acestor nestemate ale secolului al XVII–lea constă în efortul creatorilor de a învesti umanul cu etern, pieritorul cu nepieritor, relativul cu absolut. Și astfel, oricât ar părea, Varlaam nu poate să fie un abstras din timpul și din spațiul său. Nici o operă nu este sfârșită vreodată, pentru că aspirația umană este fără sfârșit. Atât cât a produs opera lui Varlaam este o împlinire pentru el, dar ea este cu atât mai mare, cu cât constituie o tendință spre o împlinire ulterioară, pentru sine și pentru alții.
Ortodoxia din Principate, văzând pericolul reformării bisericii românești ardelene, va da răspuns la catehismul calvinesc, publicat de aceștia în anul 1640. Spirit practic și energic, Varlaam va scrie și va tipări la Târgoviște în anul 1645, sprijinit și de Udriște Năsturel, lucrarea „Răspuns împotriva Catihismului calvinesc”, pentru a stăvili propaganda făcută de protestanți, luterani și calviniști, în mediul românesc transilvănean. Precum contemporanul său, Simeon Ștefan, autorul exprimă nivelul înalt de cristalizare a conștiinței naționale din epoca sa, militând pentru ideea unității de neam și de limbă, cu argumente ce anticipează gândirea modernă.
Unificarea limbii scrise, a terminologiei religioase și a celei utilizate în istoriografie, reprezintă un pas hotărâtor spre formarea conștiinței de sine moderne a poporului român.
În secolul al XVII-lea scrisul românesc avea să înregistreze realizări de performanță. Este perioada unor traduceri importante din literatura religioasă și laică, traduceri făcute de umaniști precum Udriște Năsturel, Spătaru Milescu și frații Greceanu, la care se adaugă cu succes lucrările mitropolitului.
Receptivi la epocala descoperire a lui Johan Guttemberg, românii s-au numărat printre cei dintâi care și-au însușit-o și i-au folosit roadele de-a lungul veacurilor, nu numai pentru „evlavios neam al patriei noastre, ci și pentru alte neamuri înrudite cu noi după credință”, după cuvintele voievodului muntean, Matei Basarab, ocupând, astfel, un loc binemeritat în civilizația cărții.
Inițiată de domnie, avându-și rădăcinile la reședința de scaun a domnului, activitatea tipografică de pe pământul românesc în epoca medievală va păstra, în continuare, legătura indisolubilă cu orașul capitală, prin Domnul luminat și îngăduința vremurilor, indiferent dacă teascul literelor va fi găzduit aici sau va da renume altei așezări.
Originar din părțile Putnei, dintr-o veche familie de răzeși din satul Balotești, se pare că într-o primăvară de sfârșit de deceniu nouă a secolului al XVI–lea, într-o vreme a confruntărilor dintre o lume veche și o alta nouă, un fiu de țăran român se năștea hărăzit ca de tânăr să o pornească, ca toți cei chemați cu har, pe drumul fără de întoarcere și care va duce către târgul cel mare din vale… Acestea ar fi, poate, cele dintâi coordonate pentru destinul propriu al lui Varlaam și pentru tot ceea ce a făcut el întru unitatea urmașilor săi. Pe tânărul Vasile, flăcău din neamul lui Moțoc, îl găsim egumen al mănăstirii Secu, funcție care îi va da dreptul să semneze, în anul 1610, pe un document de bună conviețuire cu călugării vecini de la Neamțu. Intrat în cinul călugăresc cu numele de Varlaam va deveni în anul 1632 mitropolit al Moldovei, funcția cea mai înaltă în ierarhia bisericească din acea vreme.
Ca duhovnic al domnitorului Miron Barnovski va călători în Rusia, într-o solie, împreună cu Pavel Ureche și Eustratie logofătul în vederea încheierii unui tratat de prietenie. Părăsind la 13 decembrie 1628 cetatea de scaun a Sucevei va lua cu el un „Octoih” slavonesc pentru Petru Movilă, ruda domnitorului Barnovski, care îi va fi gazdă ospitalieră pe toată șederea în Rusia, și moaștele mucenicului Iacov din Persia, pentru mitropolitul Moscovei, Filaret Nichitici.
Întrevederea cu Petru Movilă a avut loc la 3 august 1629, dată la care Miron Barnovski fusese deja mazilit bănuit ca unealtă a polonilor și executat în urma unor grave învinuiri aduse de către boierii din țară, la 22 iunie 1633. Detronarea domnului nu va întrerupe cu nimic misiunea delegației moldovenești din care făcea parte. Această întâlnire va da prilejul mitropolitului român să poată povesti eruditei sale gazde despre minunile moaștelor sfântului Ioan cel Nou care a mântuit în anul 1610 cetatea Sucevei de invazia cazacilor. Credința în puterea miraculoasă a moaștelor era atât de mare în vremea aceea, de vreme ce Petru Movilă cerea țarului să îngăduie moldovenilor să poată vedea și ruga la moaștele sfinților marilor făcători de minuni ai lui Dumnezeu copiind jitiile acelor sfinți și poruncind a se trimite „spre lauda și mângâierea dreptcredinciosului neam rusesc înaintea celorlalte neamuri” mângâierea lui Dumnezeu. Primit de însuși țarul Rusiei, Varlaam va profita de ocazie și va cere permisiunea să poată comanda zugravului Nazarie pictarea de icoane cărora mitropolitul rus le-a oprit ieșirea din țară, sub motiv că sfinții erau pictați șezând pe jilțuri, într-o atitudine necanonică. Vizita în marele imperiu al Rusiei țariste a prilejuit acestui neobosit culegător de carte veche religioasă să cerceteze în liniște scripturile, ca unul dintre cunoscătorii limbii ruse, să lege prietenii noi și să viziteze lăcașele de cult ale acestei țări conservatoare de valori ortodoxe.
A doua domnie a lui Radu Alexandru Iliaș îl va urca pe Varlaam pe scaunul de mitropolit la 23 septembrie 1632, ocazie cu care învățatul dascăl grec, Meletie Syrigos, mare teolog și predicator, traducător al lucrării lui Petru Movilă „Mărturisirea Ortodoxă”, va rosti un cuvânt de învestitură nebănuind, în acea zi de sfârșit de septembrie că, la numai o lună de zile, protectorul său va fi învins în lupta de lângă mănăstirea Plumbuita de cel care avea să devină peste Þara Românească, mare domn iubitor de cultură și artă, neobositul strateg și comandant de oști, Matei Basarab.
Terminând de tradus "Cazania”, Varlaam va ruga, printr-o scrisoare purtată de boierul domnului, Vasile Lupu, pe țarul Mihail Feodorovici să-l ajute la publicarea acestei lucrări pentru binele tuturor credincioșilor ortodocși. Scrisoarea ce avea să fie înmânată țarului era deosebit de importantă pentru că în ea se menționa izvorul principal al scrierii acestei „Cărți de învățătură” și data când a fost terminată traducerea. Ajutorul cerut însă nu a venit decât prea târziu, în anul 1642, când cartea începuse deja a fi tipărită prin grija unui alt român erudit, Petru Movilă. La sfârșitul verii aceluiași an, eruditul prelat participa la lucrările sinodului deschis la Iași pentru a lua atitudine față de confesiunea de credință a lui Chiril Lucaris, fost patriarh al Constantinopolului, învinuit de calvinism. Grecii voiau ca sinodul ieșean să aprobe condamnarea lui Chiril Lucaris și să adopte procesiunea lui Meletie Syrigos (1586 – 1664), însă, dat fiind că fostul patriarh luase în 1629 apărarea românilor din Transilvania, pe care Bethlem Gabor voia să-i convertească silit la calvinism, moldovenii s-au arătat rezervați și au propus să discute mai curând o lucrare scrisă atunci de Petru Movilă: „Mărturisirea ortodoxă” care apare în Moldova ca prima lucrare tipărită în iarna anului 1642. Această remarcabilă lucrare redactată în latinește și tradusă apoi în rusește, grecește și românește a devenit îndreptarul ortodoxiei Bisericii din răsărit. Prima ediție românească apare în 1691, iar ultima ediție în anul 1942.
Conținutul lucrărilor sinodului conduse de domnitorul Vasile Lupu fiind secrete, nu se cunoaște rolul pe care Varlaam l-a avut la întâlnirea aceea, dar trebuie presupus că prezența lui nu a fost nesemnificativă deoarece atât el cât și Petru Movilă se bucurau de o mare reputație în lumea ortodoxă care, la un moment dat, a figurat pe lista celor trei candidați la scaunul vacant al Patriarhiei din Constantinopol.
Ca scriitor, Varlaam s-a remarcat prin claritatea, suplețea și plasticitatea limbii graiului folosit în regiunea Neamțului. Mitropolitul, ca toți cărturarii epocii, cunoștea bine limba slavă bisericească și tot la fel de bine și limba rusă.
Prin activitatea sa cărturărească, Varlaam va deschide lungul șir al traducerilor de cărți religioase în limba română, care vor umple secolul al XVII-lea și al XVIII-lea, contribuind într-o măsură remarcabilă la dezvoltatrea limbii literare românești. Limba română, în aceste traduceri, capătă o putere de expresivitate care nu se va găsi în literatura secolului al XVI–lea dar cu o largă răspândire printre cărturari.
Cunoscând greaca și slavona, în anul 1618, avea să traducă cea dintâi carte a sa, „Leastvița” (Scara) lui Ioan Scărariul,
Sinaitul, un îndreptar de monahism din secolul al VII –lea, traducere care din motive necunoscute nu a văzut luminatiparului.
Opera lui Ioan Scărariul este un fel de manual de viață călugărească, compus din 30 de cuvântări, ce corespund la 30 de trepte ale perfecționării sufletești ale călugărilor. Este o scriere ascetică, în limba greacă, foarte apreciată de către călugări, scriere ce nu este lipsită de unele calități literare și în care este vorba de acea « scară a cerului » sau a « raiului ».
Probabil că la mănăstirea Secu, mitropolitul Varlaam își va fi început tălmăcirea și conceperea vestitei sale « Cazanii », o traducere în română a « Evangheliei invățătoare » a patriarhului Constantinopolului Callist.
« Cazania lui Varlaam » conține în total 74 de predici la duminici și sărbători mai însemnate. Valoarea literară a acestor predici constă în modul de folosire a limbii poporului, care capătă în exprimarea învățatului prelat o putere de expunere, de mlădiere nouă. În textul « Cazaniei » se găsesc pasaje de o rară frumusețe, cum sunt cele din « Invățăturile lui Neagoe Basarab »:
“Asementea noastră iaste lumina și ochiul trupului, și dacă se întuneca mentea cu ginduri de păcate și cu pohtele lumii acesteia, atunci și trupul și sufletul iaste intunecat.”
Sinteză a normelor limbii române literare din această epocă, limba folosită de autor se prezintă unitară pe plan fonetic, lexical, morfologic și sintactic. Puține la număr și periferice în sistemul limbii române, inconsecvențele se datorează nu nesiguranței lui Varlaam în folosirea limbii, ci faptului că însăși limba română literară de atunci nu era pe deplin unitară. Am exemplifica fonetismele « buăr – bour, bucin – bucium, cărtulari, dascalii, deca și deaca – dacă, făcătoriu, îmblă » etc. care sunt curente în acea epocă, semnificând unele stări de cristalizare a limbii ca și observația felului în care autorul folosește în scrierile sale genitiv-dativul, singular, în -ei al substantivelor feminine terminate în –e : « mare-mărei, chemare-chemărei ». În schimb, terminația pentru aceleași cazuri, același număr, a unor substantive feminine în –ă, ca « țară », nu este încă cristalizată, scriindu-se mai ales « țărăei », probabil o formă arhaică, mai curentă în secolul anterior, în care nu se realizase sudarea deplină a articolului la nume.
Metafonia lui e și o, în cazurile tipice în care s-a revenit la cele două vocale, se menține în foarte puține cuvinte, dar aceste excepții sunt curente: persoana a III-a singular „grăiaște, iaste” sau numeralul „noaă”. În limba populară folosită de eruditul mitropolit care a acordat o mare atenție scrierii fiecărui cuvânt este frecventă de asemenea forma cu o nemetafonizat, în împrumuturi mai noi ca de exemplu « groznic” în care, ulterior, vocala s-a diftongat. S-ar putea alcătui chiar și un bogat inventar al zicerilor sale tipice, cu indicația izvorului folcloric și al ariei lor de răspândire, o lucrare prin care ne-am putea da mai exact seama de partea poporului nostru care vorbește prin Varlaam, atunci când sub pana lui apar expresiile: „Când petreace omul în fum, atunci-i lăcrămadză ochii și de iuțimea fumului dorul ochii și orbăsc; iară deaca iase la văzduh curat și la vreame cu senin, de să prindă pre lângă izvoară de ape curătoare, atunce sâmtu mai veseli ochii și mai curați, și sănătate dobândesc din văzduh curat...”
Cuvântul „fum”, pe care Varlaam îl introduce pentru prima dată, față de toate celelate tălmăciri ale bibliei dinaintea sa, îl folosește ca pe un simbol al vieții păcătoase, fiind aburul negru și înecăcios care tulbură mințile.
Pe lângă fonetismele curente și relativ vechi întâlnim și unele arahaisme, mai puțin frecvente, de exemplu, păstrarea sporadică a lui –u după un grup de două consoane: un domnu, sâmtu sau chiar menținerea unor consoane în grupuri consonantice, de mult simplificate: bezdnelor, dvorbăsc, dvorbiră. De asemenea, în paginile operelor sale, vor fi întâlnite și unele fonetisme noi, populare, care nu s-au generalizat nici până astăzi în limba literară: sămn, să să scape, să margă, sângur etc. Sau unele aspecte vechi folosite în zone restrânse ale țării cum apare prezența lui dz în loc de z din alte regiuni: astădzi, dosădzi, dzisa, dzi, dzuă, îngreuiadză. Ceea ce trebuie subliniat, față de limba noastră, atât de controversată și de nerecunoscută de unii ca o limbă internațională, din care mai toate limbile Europei își au izvorul, este următoarea observație: în opera varlaamiană, și nu numai, întâlnim frecvent anumite forme de scriere și pronunție a cuvintelor la care ne întrebăm de multe ori dacă este al nostru acest cuvânt, sau al tuturor celor ce locuiesc pe bătrânul continent. Ne-am oprit asupra formei unor cuvinte în care prezența lui g urmat de vocala i se citește ca și acum j : gios, agiungem, agiutoriul, giudecă, giudeț, etc. Cuvântul gioco, gioc, înregistrat în scrierile lui Varlaam, față de joc cum se pronunță astăzi, face parte din vocabularul limbii italiene. Să fi avut o atât de mare influență vocabularul italienesc peste aceste regiuni locuite de valahi? Nici vorbă. Valahii din Moldova au fost cei care nu au „beneficiat” de asuprirea romană între anii 106-271 și, atunci, pe aceștia cine i-a învățat limba latină? Limba lui Varlaam ca și a înaintașilor și a urmașilor lui rămâne mărturie a ceea ce înseamnă conservarea comunicării unice între toți locuitorii vechii Dacii.
Tot referitor la folosirea fonetismelor aș marca prezența lui i în locul lui î sau ă în formarea persoanei a III-a plural a verbului nădăjdui - nedejduesc, vedzuse sau a singularului, persoana a III-a să-l ospeteadze ca și adjectivele pementesc, romenească etc. Se observă de altfel și tendința de extindere, prin analogie, a diftongului îi sau ăi și la alte cuvinte decât cele care prezintă acest fonetism în graiul muntenesc: mâine, pâine, demâineață, rămâine.
Este totuși interesant de remarcat că sint alternează pentru aceeași persoană cu sînt și chiar cu sîmtu, menționate mai sus, iar romenească și pementesc alternează cu românească și pământesc. Dată fiind răspândirea mare a acestor fonetisme nu numai în secolul al XVII-lea, ci chiar și în secolul al XVI-lea, se poate spune că avem de-a face cu particularități fie regionale, fie individuale, care s-au putut dezvolta atât din cauze interne, cât mai puțin și sub influența unor vorbitori străini sau a unor maniere grafice străine, nereușind totuși să se generalizeze în limba literară.
În legătură cu fonetismele regionale și cu concepția lui Varlaam despre limba literară, nu putem neglija faptul că în Răspunsul împotriva catihismului calvinesc, autorul renunță la aspectele cu f palatalizat. În prefața acestei cărți apar, consecvent, forme ca: ar fi, să fim, firea mea, mai de-a firea fapt ce confirmă că această lucrare s-a executat în Þara Românească, fiind clară influența fonetismelor muntenești și necesitatea unei limbi literare unitare.
Privind domeniul morfologiei ne-am opri doar la câteva fenomene specifice și anume forma veche de plural mânule în loc de mâinile sau construcțiile prepoziționale cu de, cu valoare de genitiv, în expresiile : Mitropolitul de Þara Moldovei, fecior de domnu de Moldova. Autorul uzitează și vocativele de tipul, singular oame ! dar și alternarea ome !, ca și articolul posesiv invariabil –a : toate faptele ceriului și a pământului precum și prezența la adjectivele pronominale demonstrative a particulei –a când acestea precedă cuvântul determinat : într-aciasta limbă, acela sămn, pre-aceștea nuări etc.
Pătrunzând în sintaxa folosită de autor în cuprinsul lucrărilor sale, de semnalat este regimul acuzatival al unor prepoziții care cu timpul au fost înlocuite cu alte construcții : veni oastea pregiur cetate sau o altă expresie veni derept acela loc. Atât prepoziția pregiur cât și derept și-au pierdut cu timpul folosința, căpătând și alte valori gramaticale. Tendința de a nu începe fraza sau propoziția cu cuvinte auxiliare, realizată prin inversiunea particulelor auxiliare ale construcțiilor verbale, marchează încă o dată în plus cunoștințele despre gramatică ale lui Varlaam, atenția mărită pe care o acorda nu numai cuvântului dar și expresiei : dusu-s-a și să spălă, dusu-m-am de m-am spălat sunt câteva din formele elevate de limbă unitară pe care autorul, conștient de folosirea lor o făcea cu mare grijă și interes. De aceea, față de munca intelectuală, benefică și asiduă pe care mitropolitul Varlaam a dus-o pentru dezvoltarea armonioasă a limbii literare române, nimeni nu are dreptul, din bun simț față de tot ce a adus literelor românești marele erudit, să încerce a nega sau a critica, părtinitor, conținutul operelor sale.
Fraza folosită de el se întinde ca o pânză de mătase peste o câmpie proaspăt înverzită, liber, natural, bogată în comparații pitorești și expresii plastice, mult deosebită de fraza forțată a traducerilor românești din secolul al XVI-lea și nu prea diferită de cele pe care le utilizăm noi astăzi.
Opera eruditului mitropolit a avut o influență extrem de mare asupra vieții spirituale și religioase a poporului român. Tipărită într-un număr mare de exemplare, Cartea sa de învățătură, prima carte de învățătură exemplară a românilor se răspândește în toate colțurile locuite de conaționalii noștri. Prin conținutul ei religios ortodox, prin simplicitatea expunerii și prin vigoarea limbii, lucrarea se impune chiar și cititorilor de rând, nu numai bisericii.O bună parte din predicile eruditului prelat va intra și în colecția de predici care va apărea la Alba Iulia, în anul 1699, sub denumirea de «Chiriacodromion» și tot în acest an, ca o vrere a puterii lui Dumnezeu, noul domn al Þării Românești, Constantin Brâncoveanu, va trimite la Alba Iulia pe tipograful Mihail Stefanovici să tipărească prima carte didactică în limba română,"Bocoavna".
19.03.2007