poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4569 .



Fără Dumnezeu...
eseu [ ]
-educația ca lavaj cerebral-

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [romulus_campan ]

2007-02-22  |     | 



Educația ca lavaj cerebral

Orice sistem de gândire adjudecat în mod conștient, va determina comportamentul atât la nivel individual cât și social. Problema este că în loc să fim învățați „cum” să gândim, ni se impune „ce” să gândim.
În continuare, voi încerca să subliniez, modul în care marea majoritate a sistemelor de învățământ din lume, “înțeleg” responsabilitatea pe care o au față de generațiile viitoare. A devenit se pare mult prea ușor și probabil nesemnificativ, a se cita din Biblie sau din scrieri ale unor autori creștini consacrați, despre importanța capitală a formării spirituale creștine a vieții copiilor și tinerilor. Menționez aceasta pentru că unii dintre pedagogii din păcate chiar și creștini, tind să eticheteze raționamentul și logica de inspirație preponderent biblică, drept “sentimentalism” incompatibil cu raționamentul științific, uitând probabil că raționamentul ca și activitate mentală, este întotdeauna indisolubil legat de sistemul de referință față de care raționamentul este făcut. Aceasta înseamnă că este dreptul inalienabil al fiecărui individ de a-și determina propriul sistem de referință, care poate fi biblic, identificându-l deci pe Dumnezeu ca fiind cauza primă și garanția continuității a tot ceea ce există, sau orice altceva sau altcineva. Încercarea eliminării sistemului de referință biblic din discursul științific, poate fi denumită în cel mai bun caz ca fiind doar rea-voință academică deliberată care periferizează în mod conștient rolul determinant și primordial al metafizicii în travaliul dureros care a dat naștere acestui univers pe care îl numim știință.
Voi face câteva referiri la o serie de afirmații făcute de prof. univ. dr Constantin Cucoș, în două dintre lucrările domniei-sale, adică “Pedagogie” apărută în anul 1999, și “Educație religioasă” apărută în același an. Garanția integrității profesionale pe plan național a domnului Cucoș era dată la data scrierii carților amintite și de poziția acestuia de vicepreședinte al Consiliului Național al Formării Continue și de asemenea de funcția de director al Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic din cadrul Universității “Al. I. Cuza” din Iași. În volumul intitulat “Pedagogie”, Constantin Cucoș face următoarea afirmație:

“Omul care rupe orice relație cu transcendentul este un om fără Dumnezeu, descentrat axiologic, fără repere, fără orientare valorică” (1)

Această afirmație, cu valoare de rechizitoriu și condamnare la adresa oricărei ființe umane care ar decide să trăiască fără Dumenzeu, poate fi în același timp și un tragic memento al acelei societăți care își educă tânăra generație în așa fel încât aceasta nu va deveni mai mult decât o multitudine în debandadă, de indivizi descentrați. Afirmația pe care acest om de știință îndrăznește să o facă poate servi fără nici un fel de probleme drept epitaf pe edificiul oricărei societăți secularizate, sau mai bine zis apostate de Cuvântul lui Dumnezeu. Este extraordinară profunzimea cu care d-l Cucoș discerne importanța primordială a relației personale dintre om și Dumnezeu. Este numai harul și bunătatea lui Dumnezeu, că într-un veac în care profesorul de școală creștină cochetează cu falsa înțelepciune a acestei lumi, profesorul unei instituții “laice”, înțelege valoarea relației cu Dumnezeu. Ceva mai târziu în același volum, autorul citează:

“Unii observatori convin că ruptura dintre religie și viață
constituie sursa dezordinii spirituale de care mulți suferă astăzi” (2)

afirmație cu care d-l Cucoș pare a fi întru totul de acord. Este clar că pentru cei care subscriu acestui enunț, dispariția religiei din viața de zi cu zi este nu numai unul dintre motivele acestei stări de haos, ci chiar motivul principal, agentul cauzal al acesteia. Așa cum am mai spus, individul se va comporta întotdeauna conform imaginii pe care și-o formează despre sine însuși. Deci dacă li se va spune copiilor că se trag din animale, și că omul nu este mai mult decât cea mai evoluată primată, aceștia vor sfârși prin a se comporta ca atare. Se pare că principiul separării statului de biserică, a devenit atât de prost înțeles de către unii, încât a devenit instrumentul principal de privare masivă a individului membru al societății guvernate de stat, de însuși dreptul său la libertate și bunăstare spirituală. Mergând mai departe, sau mai bine zis pătrunzând mai adânc în miezul problemei, în volumul “Educație religioasă”, d-l Cucoș spune:

“Facem observația că la ora actuală disciplinele școlare nu sunt…fundamentate suficient pe o spiritualitate care să fie în consens cu credința creștină. Dimpotrivă,se pot identifica numeroase seturi informaționale disjuncte, rupte, în contrasens cu valorile religioase (vezi anumite teme din manualele de biologie, geografie, fizică etc.). Multe discipline școlare nu numai că nu contribuie la facilitarea formării religioase,ci, dimpotrivă, adâncesc distanțele, prezintă perspective unilaterale de înțelegere,
seamănă confuzie sau atacă fățiș fundamente spirituale evidente. Multe discipline de studiu, prin chiar temele prescrise de programe, au rămas în continuare ateizate, prin
reliefarea cu obstinație a determinărilor materialiste, factualiste și prin ocolirea deliberată a eventualelor implicații spirituale. Elevii sunt introduși în cele mai abstracte și sofisticate teorii științifice, neglijându-se incidențele și reverberațiile spirituale ale respectivelor
teorii.” (3)

Mă întreb uneori dacă reforma atât de necesară a învățământului, a fost dată pe mâna unor specialiști adecvați. Sper din toată inima, fără a fi în deplină cunoștință de cauză, că reforma învățământului, și deci viitorul copiilor noștrii nu este în mâna unor indivizi care n-au ajuns mai încolo de o schimbare a părului, inima și năravul lor fiind același cu care au contribuit la ateizarea întregii generații a celor 40 de ani lumină.
Tot d-l Cucoș mai afirmă într-un alt volum închinat pedagogiei, despre originile profund creștine ale pedagogiei moderne:

„El (Jan Amos Comenius) vede predarea tuturor obiectelor de studiu ca parte integrantă a adevărului total al lui Dumnezeu, făcându-i pe elevi capabili să intuiască unitatea dintre revelația divină și descoperirea umană personală.
Marele umanist ceh, a teoretizat în Didactica Magna aproape toate principiile didactice, a intuit permanența educației și a anticipat cerința integrării cunoștințelor
în numele adevărului divin.”... „Aproape toate principiile didactice, recunoscute în prezent, se întemeiază pe reflexiile profunde ale pedagogului ceh.” (4)

Ce s-a întâmplat atunci? Unde a dispărut creștinismul din pedagogia contemporană?

„...-consideră Francois Guex (în 1913):...Aplicând pedagogiei regulile științifice inaugurate de către Bacon, determină rolul intuiției, pune pe primul loc limba
maternă,... arată ceea ce trebuie să fie metoda de predare și disciplina... Consideră instrucția și educația mijloace proprii de a ridica umanitatea, de a o înnobila, de a o
face mai fericită, de a apropia și reconcilia oamenii.” (5)

Iată modalitatea perfectă de a asigura rezultatelor pedagogiei contemporane perenitatea trandafirilor smulși de pe rădăcinile lor: “uitarea afară” a lui Dumnezeu din analiza și punerea în practică a operei lui Comenius.
Tot în volumul “Educație religioasă”, iată o altă afirmație a d-lui Cucoș, privitoare la un aspect concret al lavajului cerebral încă la modă se pare, în învățământul, nu numai, din România:

“Să luăm cazul teoriei darwiniste: în măsura în care teoria invocată este prezentată într-o manieră ipotetică, informativă, ca una dintre explicațiile posibile, ca un caz
particular, ca un construct teoretic relativ (pentru că mai sunt și alte teorii despre originea omului) și nu ca singura teorie “adevărată”, ca o dogmă imuabilă, acest model explicativ nu mai contrastează atât de mult cu învățătura religioasă, iar din punct de vedere didactic prezența ambelor perspective (sau chiar a unor perspective multiple) nu mai constituie o slăbiciune deontologică, ci, dimpotrivă,
o strategie, ce invită la reflecție și creativitate personală.” (6)

Mai departe, în aceeași ordine de idei, găsim afirmația:

“În fond această teorie (darwinistă) nu este decât o simplă paradigmă explicativă, un construct epistemologic relativ, care încearcă să dea o explicație, prin urmare nu
trebuie să-l sperie deloc pe preot sau pe profesorul de reliegie. Teorii au fost și vor mai fi. Paradigmele explicative sunt secvențiale și perisabile.” (7)

Tot în volumul “Educația religioasă-repere teoretice și metodice”, d-l Cucoș mai afirmă că:

“Multe discipline școlare nu numai că nu contribuie la facilitarea formării religioase, ci, dimpotrivă, adâncesc distanțele, prezintă perspective unilaterale
de înțelegere, seamănă confuzie sau atacă fățiș, fundamente spirituale evidente…[deci] o minimă punere de acord se cere a fi realizată cât mai grabnic, prin reliefarea elementelor comune ce țin de un fundament transcendent”.(8)

Așa cum am mai spus, aceasta este cea mai curajoasă afirmație făcută în sprijinul educației religioase, venită din partea unui om despre a cărui formație profesională nu se poate spune că este teologică în sensul strict al cuvântului. Dincolo însă de sprijinul verbal adus educației religioase, găsim critica fără cuvinte adusă trecerii sub tăcere în cadrul disciplinelor ne-religioase, a ceea ce domnia sa numește fundament transcendent. Pentru a spulbera orice dubiu cu privire la înțelesul pe care Constantin Cucoș îl dă acestui fundament transcendent, citim următoarele:

”Chiar și la cele mai aride discipline de studiu, [adică] științele exacte, se pot identifica noțiuni, explicații, teorii, care au menirea de a evidenția fundamente sau rezonanțe valorice ce țin de credința religioasă. La disciplina Fizică, de pildă, se ivesc numeroase
prilejuri de recurs la Divinitate, de implicare a unui Regulator prim, generator și diriguitor a toate câte sunt”. (9)

Iată deci că în accepțiunea domnului Cucoș, elementele comune sunt elemente fundamentale, care însă nu aparțin nici unui punct de vedere uman asupra originii lucrurilor, ci sunt transcendente, deci de origine dumnezeiască. Se pare că acest om de știință, poate fi perfect de acord cu afirmația apostolului Pavel din scrisoarea către Romani, de la capitolul 1, versetul 20, în care se afirmă că, aceste fundamente transcendente ale lumii în care trăim sunt într-adevăr evidente, lăsând în mod clar fără vreo scuză pe cei care încearcă să le nege sau să le răstălmăcească în mod deliberat.
Care este însă motivul pentru care, asistăm într-adevăr la “reliefarea cu obstinație a determinărilor materialiste” în detrimentul eventualelor implicații spirituale? Am putea de exemplu spune că, varianta materialistă ar fi parte a sinistrei moșteniri a perioadei comuniste. Ce ne facem atunci cu materialismul predominant al modelelor de gândire specifice lumii occidentale? Se pare că răspunsul trebuie căutat în altă parte, și anume în tendința permanentă a omului de a se debarasa de absolut orice formă de control asupra propriilor decizii și fapte. Acestă tendință spre auto-dependență, greșit denumită independență, este de la grădina Edenului încoace, motorul principal al acestei obstinații atee. Într-adevăr, conceptul de independență în sine este fundamental greșit și ireal într-o lume în care însăși existența este legată de o planetă numită Pământ. Omul deci, în pofida permanentei sale zbateri de a se independentiza de Dumnezeu, departe de a reuși, nu face nimic altceva decât să încerce a se subordona altcuiva, sau în ultimă instanță, propriei sale voințe.

Eseu-capitol din volumul în pregătire, „Dovezile Apologetice ale Creației și Cunoașterea lui Dumnezeu”, de Romulus Câmpan

1.Constantin Cucoș, Pedagogie, Polirom, 1999, p. 165
2.idem 63, p.171
3.Constantin Cucoș, Educație Religioasă, Polirom, 1999, p. 199
4.Constantin Cucoș, Istoria Pedagogiei, Polirom, 2001, p. 124, 128
5.idem 64, p. 131
6.idem 63, p. 199
7.idem 63, p. 201
8.idem 63, p. 199
9.idem 63, p. 200





.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!