'În cultura literară care s-a înălțat în ultimii două sute de ani, întrebarea "este adevărat?" a cedat locul de onoare întrebării "ce este nou?"….Ea reprezintă o înlocuire dezirabilă a întrebărilor rele ca "ce este ființa?", "ce este realmente real?" și "ce este omul?" cu întrebarea "are cineva vreo idee nouă despre ce am putea face noi, ființele umane, cu noi înșine?" ' (Richard Rorty)

Idei pot fi (și sunt) multe… Dar, azi, timpul nu mai are "timp". O dată cu instantaneitatea informației nu mai există timp pentru istorie. (Baudrillard). Iar dacă continuăm pe această linie pnână la 'Paroxismul indiferent' (tot Baurillard), atunci rezultă că suntem prinși în capcana unei rețele infinit dimensionale. Care își schimbă, la limită, instantaneu configurația. Cu rupturi și refaceri bruște și drastice. Fiecare "nod - persoană / grup /comunitate / națiune etc. " dacă nu dispare (și nu se naște), se schimbă la fel de instantaneu ca întreaga configurație a rețelei. Devenind, simultan, cauză și efect în interacțiunea globală. Trebuie să "acționăm" și să ne mișcăm permanent. Pentru că 'eu [ca individ] prin tot ceea ce sunt, reprezint nimicul si perpetua mișcare a acestuia (pentru derutarea adversarului, sau mișcarea de supraviețuire a iepurelui daca vrei, cel care sunt după chinezi)' cum frumos le zice Bobadilul într-o discuție pe care am purtat-o pe Agonia . Și atunci, odată ce am intrat cu toții în zodia chineză a "iepurelui" (deși - se zice - că am fi intrat în cea a "porcului"), cum să mai avem timp de "redemptivitate", de "transcendență" și altele asemănătoare atunci când suntem într-o pândă continuă; când de peste tot suntem încolțiți de impredictibilitatea individuală și colectivă; și, în ultimă instanță, de anihilare? Și încă o schimbare. Fundamentală. Nici nu mai dispunem de "durată" ca să ne găsim vreun adăpost (de fapt, un astfel de adăpost nici nu mai există). În care să ne izolăm de tot ce înseamnă dezordine, certuri, indiscreții, angoasă, zarvă și ură, așa cum se întâmplă cu "iepurii" din zodiacul chinezilor. 'E-atâta moarte între noi că nu putem, de ea, muri' (vorba cântecului). Prin urmare întrebarea "are cineva vreo idee nouă despre ce am putea face noi, ființele umane, cu noi înșine?" se transformă în imperativul 'trebuie, "instantaneu", să găsim "tot timpul" idei noi despre ce trebuie să facem cu noi înșine pentru a supraviețui!'. Iar dacă unii mai intuiesc că în spatele acestui haos, să-l numim, patetic: "apocaliptic", se află un "păpușar" non sau trans-uman sau dumnezeu sau, pur și simplu divinitate sau adevăr sau cum vreți să-i spuneți, e treaba lor. Înseamnă că își permit luxul auto-anihilării cu liniștea cu care sinucigașul își contemplă estetic propria moarte "în timp ce" se sinucide.

Presupunând că dacă ne…, totuși, grija de întreaga umanitate, atunci ar mai trebui să comunicăm și altora modul în care am reușit să supraviețuim, absolut unic pentru fiecare în parte, până la un moment dat (presupunând că putem face așa ceva post-mortem). Cum? Prin ' artefacte umane cum ar fi construcțiile, tablourile, cântecele și cărțile' (Rorty). Dar, în acest caz, orice idee, instantaneu implementată, trebuie să o supunem unei "distrucții" (Heidegger), să o "deconstruim" (Derrida), tot instantaneu, pentru a face loc alteia noi care să ne asigure "continuitatea" în momentul imediat următor (fără "durată"). Adică ' Imaginația să consume la nesfârșit propriile sale artefacte' (Rorty). Dar de ce am mai face-o ? Pentru că, evident, o astfel de "transmitere" nu are nici un fel de eficiență practică pentru alții. Singurul sens rămânând cel "estetic" care, și el, se auto-anulează.

*

Îi arunc mânușa lui Boba. Dar nu numai. Ci și oricui vrea să dialogăm pe această temă.