Oda eminesciană – chintesența suferinței poetului
și a tragediei umane în genere


Trei stări domină în orice caracter uman- de bucurie, de tristețe și de nepăsare. Starea de bucurie este cea mai scurtă, întrucat ea nu se simte decât o clipă, fiind ușor înlocuită de o alta, rămân două stări fundamentale, fiecare dintre ele tânjind după o imposibilă eternitate, după fericire continuă. O altă caracteristică a bucuriei ar fi și faptul că se împlântă în inimă și chiar de e numai o clipa, o zi ori un an, acea perioadă e lipsită de rațiune –aici aduc în discuție numai problema iubirii și a geniului, care-mi par cele 2 teme principale în opera eminesciană- și de prezența oricărei forme de gândire logică. E starea amorezatului care nu vede decât binele, care nu se poate concentra la altceva decât ce ține de persoana iubită, starea spre care tinde orice om, dar spre care geniul, deși o dorește nespus, în momentul când o are, conștientizează lipsa lui de fortă și atunci o neagă, dorindu-și o revenire la nepăsare, nu înainte de a trece însă prin faza tristeții.
Această suferința este cea mai prolifică, constituind partea de mijloc, de trecere, pasajul în care sentimentele, încă întregi, calde și firești sunt în inima poetului și mai mult, spre deosebire de bucurie, când acestea nu pot fi exprimate, în timpul tristeții și depresiei cuvintele vin de la sine, totul se povestește pe sine, iubirea neîmplinită ori negată e transmisă.
Cea de-a treia stare, de nepăsare este, după părerea mea, cea mai prolixă și placiăa totodată. Este, ca și bucuria, caracteristică masei populației, care, deși trece și prin tristeți, uneori mai mari decât ale geniilor, acestea sunt mai ușor de îndepărtat, neatacând inima atât de direct. Nepăsarea, și ea “tristă”, cum o numește Eminescu –căci ea îl definește ca disident, dar îl îndepărtează ca om obișnuit, nepermițându-și sentimente obișnuite, firești – poate lua amploare și păstra condiția umanș a unei persoane pe tot parcursul unei vieți, cu unele mici excepții bineînțeles, dar din care se revine instantaneu. În schimb, suferința, deși în fond e tot tristețe, are accente dulci, dureros de dulci –I can feel it – prin care te diferențiezi și ești bucuros că poți simți ceva și îți conștientizezi starea, ești cât mai lucid și realizezi că, deși ești singur, măcar ești capabil să simți. Cu toate astea, orice om suferind își dorește să treacă mai repede peste incident, să uite și să ajungă mai degrabă în nepăsare, iar când ajunge acolo…se vede în neant. Cred că e și cazul poetului, care își scrie operele de valoare pe timp de marasm și razvrătire și nu în timpul indiferenței și dezinteresului. Cred că sunt aici, în oda eminesciană prezentate 2 stări –de bucurie alături de persoana iubită, în condiția unui om obișnuit și de nepăsare, situație crezută de poet a fi cea a geniului, însă însăși scrierea, magistral realizată, aparține unei epoci a suferinței, astfel, dispoziția eului superior este cea de mijloc, în care este destul de detașat de fericire încat să o poată exprima, dar are încă aprinse sentimentele în suflet.
Partea diferită în care se află scriitorul, și care nu poate fi trăită de noi, simplii muritori este alegerea între însăși cele doua condiții-de geniu și de om iubit, dar comun care îi acutizează mai mult tristețea și păstrarea ei.
Astfel, deși individualizată pe tema geniului, schema este și una a dispoziției umane, poetul reflectând ca om în postura ambelor poziții, asupra celor două precum și asupra unei oarecare decizii.