Razele sorelui de dimineață mângîie „Oraşul florilor”, Timişoara. Ridicând privirea peste izvorul cu apă termală, nu poți să nu remarci clădirea cu lei înaripați, simbol venețian, o alta cu turnuri şi turnulețe stil maghiar 1900 şi o farmacie cu aceeaşi destinație de la începuturi. Toate vorbesc despre vremuri de altădată, despre un decembrie mult mai aproape de noi şi sufletele noastre, despre acel decembrie ’89 al curajului, rezistenței şi speranței. Memoria greu încercată a Timişoarei vorbeşte însă pretutindeni. Ca în fiecare an, din decembrie 1989 încoace, timişorenii îşi plâng morții şi omagiază momentul în care Timişoara devenea, pe 20 decembrie, primul oraş liber din România. Acum când au trecut 17 ani de la acele momente pline de speranță şi curaj, ne amintim de oamenii care eram atunci şi de spiritul libertății care ne stăpânea sufletele. Este timpul potrivit pentru aducere aminte şi reculegere față de cei care s-au sacrificat pentru idealul unei vieți libere, mai bune. Avem datoria să le cinstim memoria ducând o viață după principiile pentru care ei au luptat. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Se împinesc, aşadar, 17 ani de la scânteia care a declanşat incendiul Revoluției... Istoria a vrut ca acest lucru să se întâmple la Timişoara, oraş ce va rămâne, indiferent de mersul vremii, în posesia unui fanion ce-i dă dreptul să se mândrească cu faptul de a fi fost locul unde, în zidul care ne despărțea de libertate, s-a produs prima spărtură. Cinci zile mai târziu întregul edificiu al dictaturii urma să se prăbuşească sub presiunea enormă a unei nemulțumiri populare îndelung ținută în frâu. Evenimentele de la Timişoara – poate încă nu suficient clarificate – au avut, în principal, meritul de a arăta lumii o altă față a românilor. Că acest lucru s-a întâmplat într-un loc în care românismul este o idee de solidaritate culturală, mai mult decât un dat etnic, mi se pare a fi, de departe, aspectul cel mai încărcat de semnificații. Pentru că sub călcâiul dictaturii au fost strivite şi conştiințe ungureşti, şi săseşti sau şvăbeşti, şi sârbeşti, şi bulgăreşti sau țigăneşti, şi evreieşti, nu doar româneşti. Au avut teoria şi practica marxistă această „calitate”, de a nu face discriminări atunci când trebuiau create „opinii” şi conştiințe „de masă”.
Acum, după 17, la Timişoara pare să fi rămas doar amintirea fugară a incandescenței acelor zile. Viața are tipicul său şi după zbuciumuri majore, existența se reaşează în tiparele obişnuite. Timişorenii au modestia oamenilor care ştiu că ceea ce au făcut, trebuia făcut. Că odată datoria împlinită, eroii se întorc la locurile lor. Şi-şi văd de treabă... Mai grav mi se pare faptul că dincolo de zidurile Timişoarei, oamenii încep să uite. Sau să trateze cu indiferență ceea ce au realizat semenii lor din oraşul de pe Bega. Uitând aceste lucruri, sunt în pericol de a ignora ceea ce ar putea face ca astfel de lucruri să se repete. Or, aşa ceva nu trebuie, nu poate să se întâmple. Este motivul pentru care astăzi, mă închin şi las gândul să-mi cutreiere în voie, în Piața Operei, printre cei care astăzi sunt sau nu mai sunt...