Mă trezesc deseori în noapte cu gânduri dintre cele mai ciudate. Uneori simt o oarecare jenă față de mine insămi să admit asemenea rătăciri de gândire cum imi place să cred că sunt.
Existența mă ispitește în toate manifestările ei, chiar și prin cele care o neagă.
Cel mai tare mă îngrijorează acele momente când a fi sau a nu fi se găsesc într-un echilibru periculos. Ideea de a fi mă tentează în aceeași măsură în care posibilitatea de a nu fi mă face să revin la sentimente mai bune.
Ceea ce mă împinge totusi spre a fi este acel dram de curiozitate care nu-mi dă niciodată pace și care îmi animă și impulsionează optimismul ce m-a caracterizat întotdeauna, dar care, în unele momente se pare că doarme.
În mintea mea are loc un permanent conflict de interese - dacă pot să-l numesc așa. A fi sau a nu mai fi - o permanentă luptă, un infinit război, un tir continuu de idei care de care mai ascuțite, mai înveninate sau mai înfofolite într-o catifea delicată, moale...Rezultatul? A fi-ul învinge întotdeauna...decizii nu se pot lua. Merg mai departe.
Nu-mi doresc nici pe departe cu adevărat să nu mai fiu. Dar recunosc că m-am gândit la acest lucru, așa cum cred că se gândește fiecare dintre noi la un moment dat în viață. Cred cu adevărat că tocmai faptul că îndrăznim să ne gândim la acest a nu fi ne dă dorința sinceră și tot mai puternică de a accepta și de a tânji și mai mult după a fi.
Ideea insăși de a nu fi îmi roade creierul și îl sfredelește într-atât, încât lupt și mă zbat și mai mult să fiu. Sunt conștientă că nu pot ieși învingătoare, că până la urmă toți sfârșim inevitabil prin a nu mai fi dar, cel puțin, am iluzia amăgitoare că starea mea de a fi se datorează tăriei și voinței mele puternice.
Dacă starea de a nu fi este oricum învingătoare la un moment dat, atunci mica mea izbândă s-o constituie mâna de ajutor pe care am avut puterea să nu i-o dau.
Și la urma urmei,dacă a nu fi oricum se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, de ce să mă grăbesc?
De ce să nu termin ce mai am de explorat din a fi?
De ce să nu mă bucur de fiecare surpriză care îmi este oferită de a fi în fiecare clipă ce stă să vină? A nu fi vine oricum...Cel mai bine este să am răbdare.
Sunt o persoana inteligentă...Dacă așa este, atunci cum aș putea să renunț la căutarea și deslușirea adevăratului înțeles al lui a fi, altfel decât prin abdicarea involuntară?
Cum m-aș numi atunci? Cred că nici nu m-aș mai numi in vreun fel. Aș fi cea care nu mai este, fără ca nimeni să știe de ce nu mai sunt sau, și mai rău, de ce am fost...
Nu pot și nu vreau să cad în uitarea searbădă a oricui, de aceea simt nevoia aproape dureroasă de a-mi justifica și de a da un sens adevărat starii mele de a fi.
Iată de ce nu pot să nu mai fiu acum, trebuie să continuu să fiu pentru că nu am putut și poate nici nu am știut să fiu destul până acum.