Sensul "gândirii slabe" la Gianni Vattimo

Întreaga filozofie contemporană își îndreaptă direcția analitică asupra conceptelor de Supraom și Postmodenism. Se poate vorbi despre postmodernism în literatura, în artele plastice, în arhitectură, în știință și nu în ultimul rând în filozofie. Lumea postmodernă, scrie Daniel Corbu , „este în viziunea celor mai ascultați teoreticieni, una epidermică, flexibilă și plină de artificii, superficială”.
Gândirea slabă – este un concept filosofic ce aparține filosofului italian Gianni Vattimo. Acest concept, s-ar putea spune, că apare în urma unei cerințe acute de rezolvare a legitimării și direcției filosofiei contemporane. Odată cu încercările de legitimare a filosofiei contemporane multe cercuri sau multe minți reprezentative a secolului XX s-au antrenat în această direcție. Probleme filosofice cum ar fi cele ale dialecticii hegeliene-marxiste sau a metafizicii tari, veritabile, au dus în cele din urmă la nașterea gândirii diferenței, gândire ce recunoaște criza gândirii dialectice a filosofiei.
În aceste cercuri sau spații mentale, reprezentate de câțiva filosofi de seamă ai conteporaneității, se produce, dacă se poate vorbi în această ordine metaforică ce va caracteriza oricum filosofia secolului XXI, ceea ce noi numim astăzi cultura sau mișcarea postmodenității. Așadar, putem avea aici în vedere pe cei mai importanți analiști ai filosofiei postmoderne. Părerile lor diferă de la unul la celalalt, dar tocmai această diferențiere duce în cele din urmă la legitimarea conceptului filosofic contemporan.
Astfel, Gianni Vattimo poate vorbi de o ontologie slabă pe marginea precursorilor Nietzsche și Heidegger, dar și a hermeneuților contemporani, Gadamer, Jauss ori Rorty. Alături de Vattimo în încercarea de a legitima filosofia contemporană și direcția acesteia, vorbind chiar de o epistemologie și de legitimările unor noi modele ale cunoașterii stă, Jean-Franços Lyotard, urmându-l Francis Fucuyama, autorul ce își propune o analiza asupra „sfârșitului istoriei” și a „ultimului om”, cum se poate observa în lucrarea Sfârșitul istoriei și ultimul om, unde arată că există două forțe copleșitoare care funcționează în vadul istoriei omenești: „logica științei moderne” și „lupta pentru recunoaștere”.
Acești câțiva gânditori menționați în această pagină, cu toate divergențele de metodă în detalii, au în comun ideea că epoca modernității s-a încheiat și că dimensiunile noii lumi sunt puse în alt tip, în care concepte fundamentale precum cele de realitate, istorie, valoare, gândire, artă se modifică esențial și o dată cu ele, omul însuși.
Aceeași direcție o are conceptul lui Gianni Vattimo de gândire slabă. El apare în circumstanțele crizei dialectice și a diferenței. Acest concept se anunță în urma verdictului nietzschean dat modernității și a gândirii heideggeriene despre ființă și Ge-Stell, unde Heidegger, nu în rânduri insistente, vorbește de ontologie a declinului și de o decădere a metafizicii sau chiar de o abandonare a acesteia, dar nu prin depășire propriu-zisă, ci prin acel Verwindung, care înseamnă mai curând recuperare în urma unei boli, cum scrie însuși Gianni Vattimo în Sfârșitul modernității. Astfel se face simțită nevoia unei „cure de slăbire” a subiectului, care nu mai poate avea pretenția de spirit absolut, în urma acestei slăbiri, el se istorisizează și se localizează, devine contextual și efemer, o entitate „care își dizolvă a sa prezență-absență în rețelele unei societăți transformate din ce în ce mai mult într-un foarte sensibil organism de comunicare” .
Vattimo în demersul cercetării lui asupra argumentării unei ontologii a declinului aduce în discuție câteva din momentele ce se fac simțite în ontologia heideggeriană tocmai pentru a arăta sensul slăbirii ființei și posibilitatea direcției unei noi ontologii, aceea a slăbirii.
Gianni Vattimo consideră că știința modernă contribuie la un „destin general de slăbire a ființei” . Un teoretician al fenomenului postmodernității, român de altfel, consideră „că principala direcție în care Gianni Vattimo își îndreaptă eforturile”, făcând trimitere la scrierea filosofului „Sfârșitul modernității” , „este construirea unei corespondențe între discuțiile actuale din jurul conceptelor de modernitate și postmodernitate și gândirea lui Nietzsche și Heidegger” .
Verdictul nietzschean dat modernității, acela al „morții lui Dumnezeu”, sau al transevaluării tuturor valorilor, concluzionând cu ideea că „nu există stări de fapt, ci doar interpretări”, ne face să înțelegem că el aduce modernității o critică vehementă, moment pe care Gianni Vattimo îl numește modernitate târzie sau chiar sfârșit al modernității.
Pentru Vattimo sfârșitul modernității – așa cum reiese din lucrarea Sfârșitul modernității – nu înseamnă că nu mai au loc evenimente, ci că evenimentul nu mai este considerat ca având loc pe o linie unitară a istoriei gândite ca progres unic. Astfel sfârșitul modernității este împlinită, post-modernitatea fiind o gândire a pluralității, aceasta fiind ea însăți o formă de slăbire.
Pier Aldo Rovatti aduce la cunoștință faptul că gândirea slabă, într-un sens restrâns, înseamnă „atitudine cunoscătoare” ce pare a avea „moduri sau categorii ale cunoașterii”, pe de altă parte, Vattimo, după cum ne arată Marin Mincu, consideră că slăbirea vizează mai ales o anumită metodă dialectică, tare, a ideii de progres în general .
Alături de Vattimo, P. A. Rovatti este printre puținii care admit că în căutarea unui sens ontologic al gândirii slabe, trebuie avut în vedere gândirea lui Nietzsche. Când Nietzsche a spus că omul se duce de-a rostogolul din centru către X, se înțelege că el a anunțat apariția ultimului om, care depărtându-se de centru, se descoperă și se apropie în și de nihilism, de X. În fond, aceasta înseamnă că gândirea forte nu mai poate fi susținută, ființa depărtându-se de centru. Situația pe care Nietzsche o vede e caracterizată de posibilitatea pierderii de sine: omul a ajuns dinaintea unei limite. Acest om, conchide Rovatti, este omul compromisului, care a învățat să conviețuiască cu nimicul .
Un alt aspect al gândirii lui Vattimo este relația care se întemeiază cu tradiția. Se înțelege, tot de la Nietzsche plecând, datorită caracterului critic care se aduce lumii înseși, că modernitatea intră în conflict cu tradiția, deoarece tradiția ca formă de gândire forte, ca metafizică veritabila – cum o numește Gadamer în Adevăr și metodă – apără vechile valori, în comparație cu atitudinea critică a gândirii noi, ce se vrea a fi o gândire slabă, care critică până și modernitatea târzie sau post-modernitatea pe sine însăși, făcând din ea temă de reflexie. Tradiția – trecutul – pentru gândirea slabă nu mai prezintă un interes, și nici valoare prin ea (el) însăși nu mai are, ci este privită din perspectiva viitorului.
Vattimo ne arată că importanța ideilor filosofice ale unor gânditori ca Nietzsche și Heidegger constă în faptul „că ne oferă instrumente pentru a înțelege sensul emancipativ al sfârșitului modernității și al ideii despre istorie”. Așa cum am amintit și mai sus, pentru Nietzsche, imaginea unei realități, ordonate rațional pe baza unui temei (imagine pe care metafizica și-a făcut-o întotdeauna despre lume), e numai un mit „securizant”, specific unei umanități primitive și barbare . Aceste forme primitive și barbare se vor, în prisma unui filosof ca Nietzsche, să fie înlocuite cu o formă a realității și istoricității, cu înlocuirea unor valori care să le critice pe cele primitive, prin depărtarea de centru către X.
Odată cu finele epocii depășite, despre care vorbește Nietzsche în Știința veselă, ființa poate fi gândită sub semnul novum-ului. Postmodernitatea e abia la început, identificarea ființei cu acest novum (pe care Heidegger o vede emblematic exprimată de către noțiunea „voință de putere” a lui Nietzsche) continuă să-și proiecteze umbra asupra noastră, ca și nihilismul anunțat de cei doi filosofi. Prin acest novum nietzschean, se trădează o slăbire a ființei, pe care Heidegger o va găsi într-o ontologie a declinului. Din acest punct de vedere, Vattimo consideră că datorită acestor doctrine, care vin să formeze în mod constructiv condiția postmodernității, se poate vorbi de slăbirea ființei.
Nici nihilismul nietzschean, nici cel heideggerian nu privesc numai omul, ci înainte de toate el privește ființa însăși. Chiar și în privința conținuturilor, a modurilor de a se manifesta ale nihilismului, scrie filosoful lui pensiero debole, teza lui Nietzsche și aceea a lui Heidegger coincide dincolo de divergențele de abordare teoretică. Astfel, dacă pentru Nietzsche întreg proces al nihilismului se poate rezuma la acel verdict din Știința voioasă dat modernității, cum că „Dumnezeu este mort” și în același timp la „devalorizarea valorilor supreme”, pentru Heidegger ființa se anihilează pe măsură ce se transformă complet în valoare. Totuși, torinonianul, observă că dacă pentru Nietzsche nihilismul se anunță, se așteaptă, se dorește, în schimb, pentru Heidegger el se găsește împlinit, ba chiar se caută o depășire a acestuia. Astfel, însuși Heidegger se include în istoria împlinirii nihilismului, iar acest nihilism pare să fie chiar el acea gândire ultrametafizică, pe care el însuși, scrie Vattimo, o caută .
Vattimo consideră că negarea Dumnezeului moralei poate fi citită și în sensul negării Dumnezeului filosofilor, al metafizicii. Dacă Nietzsche spune doar că Gott ist tot, Vattimo descoperă, percepe în această sintagmă drept o „manifestare a nihilismului”. Dumnezeul filosofilor a murit tocmai că „a, terminat-o cu metafizica” .
Felul de a se da al ființei, în evenimentul planetar al lui Ge-Stell heideggerian, vine și confirmă faza împlinirii nihilismului și consumarea ființei în valoare. În intențiile lui Vattimo, acest eveniment heideggerian vine și face posibil și totodată necesar, ca gândirea să-și dea seama că nihilismul e (unica) noastră chance (vezi Sfârșitul modernității).
Un ultim aspect, grav, atins de Vattimo în demersul formării teoriei despre o ontologie slabă e acela precum că o gândire slabă, fiind slabă datorită conținuturilor ei ontologice, a modului de a concepe ființa ori adevărul, se definește și ca o gândire ce nu trebuie să viseze la o altă poziție a ei, decât la cea în care ea se află deja, adică ea nu are motive de revendicare a suveranității.
Criza umanismului, scrie Vattimo, în sensul radical pe care-l capătă la gânditori ca Nietzsche și Heidegger, dar și la psihanaliști ca Lacan, se rezolvă probabil printr-o „cură de slăbire a subiectului” pentru a-l face capabil să asculte apelul unei ființe ce nu se mai dă în tonul peremptoriu al Grund-ului, sau al gândirii de gândire (vezi Sfârșitul modernității).
În ultima operă vattimoniană, fiind vorba despre A crede că mai credem, atunci când filosoful italian vorbește despre creștinism și modernitate, scrie că începuturile polemicile heideggeriene împotriva metafizicii se pot găsi în încercările „apocaliptice” ale criticii existențialiste din primele decenii ale secolului trecut. Heidegger reflectând asupra rădăcinilor mentalității metafizice, în operele ce urmează așa-zisei „cotituri” a gândirii sale, că acea subiectivitate umană care se vrea a fi apărată contra organizării totale, pregătită și promovată de către știința-tehnică este profund complice metafizicii, deoarece crede că va putea face să conteze propriile ei drepturi în numele unei esențe stabile, încă o dată „obiectivă”, ceea ce e doar un alt aspect al lumii esențelor de la care provine obiectivismul tehnico-științific.
Pe baza reflecțiilor făcute, în special pe textul Identitate și diferență, în care Heidegger recunoaște în lumea totală a organizării tehnico-științifice moderne o posibilă primă vestire a unei noi relații – care nu ar fi metafizică – între om și ființă, se poate dezvolta, mărturisește Vattimo, interpretarea radical antimetafizică a gândirii lui Heidegger, pe baza căreia filosoful torinonian spune că ia naștere „gândirea slabă”.
Așadar, în altă ordine de idei postmodernitatea sau lumea postnietzscheană, trebuie să accepte ideea de sfârșit atât al istoriei modernității, cât și a imposibilității reîntoarcerii spre centru. Lumea și metafizica își îndreaptă direcția înspre X, datorită morții lui Dumnezeu, dar păstrând dreptul rememorării sau reamintirii heideggeriene.
În acest sens se poate vorbi în momentul de față despre criza umanismului anunțată de Nietzsche, descoperită de Heidegger și moștenită de secolul în care trăim. Nihilismul nietzschean sau heideggerian aduc astfel în prim plan al gândirii contemporane problema crizei sau a slăbirii ființei, despre care Gianni Vattimo scrie că au continuitate și legitimare în direcția filosofiei contemporane.
Vattimo, când își expune teoria filosofică a ontologiei slabe, sau când vorbește despre postmodernismul în filozofie are în vedere acea depășire heideggeriană – Verwindung deoarece tot ceea ce caracterizează trecutul nu mai are nimic ce să ne spună.
Putem spune în finalul acestui studiu ca pentru G. Vattimo situația în care se află epoca noastră este a unei epoci nihiliste, dar, a nihilismului asumat până la capăt. Postmodernitatea, arată G. Vattimo, nu mai consideră adevărul un concept gnoseologic, pentru că el nu mai este întemeiat pe o realitate metafizică stabilă. Supus, ca și subiectul unei „cure de slăbire”, adevărul devine un concept instrumental de comunicare și interrelație, foarte apropiat de conceptele estetice. Postmodernismul presupune, prin urmare, „o concepție nonmetafizică despre adevăr, care să-l interpreteze nu atât pornind de la modelul pozitivist al cunoașterii științifice, cât […] pornind de la experiența artei și de la modelul retoricii” . A fi postmodern înseamnă – în gândirea filosofului italian – să accepți deplin nihilismul construit de Nietzsche și Heidegger.
Sensul care poate fi dat conceptului de gândire slabă, ce stă la baza filosofiei lui Vattimo poate fi acela al unei „ontologii a declinului” în sens heideggerian sau „mai precis” unul hermeneutic, deoarece filosoful italian „încearcă să ilustreze” gândirea contemporană, postmodernă cu această nouă koiné filosofică ce se prezintă ca singura noastră chance.

NOTE: Daniel Corbu, Postmodernismul pe înțelesul tuturor, Ed. Princeps Edit, 2004, p. 34.
Gianni Vattimo, Sfârșitul modernității, Ed. Pontica, Constanța, 1993, p. 48.
Gianni Vattimo, op. cit., pg. 184.
Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 54.
Gianni Vattimo – Pier Aldo Ravatti, Gândirea slabă, Ed. Pontica, Constanța, 1998, coperta 4.
Pier Aldo Rovatti, Transformări în cursul experienței în Gianni Vattimo – Pier Aldo Ravatti, Gândirea slabă, ed. cit., p. 26.
Gianni Vattimo, Societatea transparentă, Ed. Pontica, Constanța, 1995, p. 12.
Ibidem, p. 22.
Alexandru Ștefănescu, Nietzsche și „moartea lui Dumnezeu”, Ed. Paideia, București, 2004, apud Secolul 21. Nietzsche. Un precursor al secolului XX, 1-6/2001, pp. 70-71.
Gianni Vattimo, A crede că mai credem – E cu putință să fim creștini în afara bisericii?, ed. cit., p. 43.
Ibidem p. 44.
Gianii Vattimo, Sfârșitul modernității, ed. cit., p. 21.
George-Virgil Bondor, De la metafizică la hermeneutică. Friedrich Nietzsche, Teză de doctorat, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Filosofie, Iași, 2003.