Aseară cimpanzeul Kiki se uita la mine din spatele sticlei colorate a TV cu o expresie amuzată. M-am strâmbat la el și a izbucnit în râs. Eram atât de caraghios: cu fața fără un fir de păr, urechile lipite de țeastă, o gură ocupând doar un sfert din față. Nasul îmi era proeminent și objajii roșii ca fundul lui Kiki în perioadele lui de activitate masculină. Kiki râdea deși eu personal nu vedeam nici un motiv de amuzament. Eram numai curios. Mintea lui Kiki prelucra niște date care nu se potriveau deloc cu ideea lui despre seriozitate sau frumusețe. Mișcările mele erau greoaie, stăteam pe un scaun fără să îmi adun picioarele sub mine, care ca și corpul meu, erau acoperite ca să nu se vadă lipsa părului. Kiki știa: îmi era rușine de mine. Și nu era nimic de făcut. Cândva fusese un film: "Albii nu pot să sară". Era vorba acolo de agilitatea negrilor în comparație cu stângăcia omului alb. Negrii erau basketbaliști mai buni. Omul alb se mișcă greoi și neîndemânatec. Orice puști colorat să râdă de un asemenea atlet. Să râdă? De ce?
Să fie râsul provocat de o nepotrivire a ideii noastre de cum trebuie să fie - sau să arate - realitatea față de realitatea însăși? Să fie provocat de veselie, acea descărcare nervoasă după o perioadă de preocupare terminată prin relaxare mintală? Sau pur și simplu o astfel de contracție a mușchilor feții? Aseară cimpanzeul Kiki, râdea la mine. Eram complet nepotrivit cu statutul de maimuță, cel care îți conferă frumusețe, grație și agilitate. Cum să nu râdă bietul animal de un biped asemănător lui dar atât de diferit, urât și fără picioare curbate; cu mâini scurte și chele?
Oare Freud râdea la gândul că înceară să-i convingă pe cei cu mintea "întreagă" că toți învinuiții și psihopații nu erau niște victime ale părinților lor și că societatea trebuie să manifeste răbdare și indulgență față de criminalii victime ale sindromului Oedip?

Pe o insulă pustie, un naufragiat stă la umbra unui palmier. Este un om de afaceri retras din activitate. Yahtul i s-a dus la fund împreună cu soțioara lui cu 40 de ani mai tânără. Uitând de propria lui condiție, surâde numai la gândul că i-a tras clapa dânsei. Pe când nava se scufunda, cu câteva ore mai devreme, ea uitase de moștenire și de amorezul care îi mai alina clipele și plângea disperată cu apa până la bărbie. Lacrimile sărate se amestecau cu apa oceanului fără să îl facă mai sărat. Neștiind să înoate dădea cu energia tinereții din mâinile ei fine și din picioarele subțiri și frumos conformate. Ochii albaștrii deveniseră roșii și își pierduseră candoarea. Gura ei, cu buzele atent rujate, îi era prinsă de expresia de uimire că nu putea pluti. Omul surâdea acestei imagini. I-ar fi fost simplu să o ajute să se mai susțină puțin la suprafață, dar de ce să o facă? El nu era un erou ci numai un om de afaceri plin de datoriile nevestei. Putea să scape de datorii, să încaseze o suma bună de la asigurări pentru yaht și să se retragă frumos și decent din activitatea financiară, sexuală și din viață. Cu o condiție: să găsească ceva de băut și pe cineva să-l salveze. Îi era foame și sete dar stătea acolo la umbra palmierului surâzând relaxat. Panica încă nu venise.
Un fâsâit discret se auzi și fu lovit brutal în cap. Își pipăi cucuiul și izbucni în râs: o nucă de cocos zăcea la picioarele sale - lichid si solid dătătoare de viață. Dar o umbră de tristețe i se așternu pe față: nuca trebuie spartă. Nu mai râdea, devenise gânditor. Undeva pe fundalul încă vioriu al oceanului se vedea o pată cenușie care se apropia. Speranța omului revine odată cu zâmbetul senin care i se așterne pe față. Face semne largi, fluturându-și cămașa. Barca se apropie împinsă cu vâslele de brațele întunecate ale oamenilor. Fețele, întunecate și ele. Omul își aduce aminte de insula lui Robinson Crusoe. Zâmbetul i se șterge de pe față și este înlocuit de îngrijorare.
Peste o oră omul, legat fedeleș, este împins spre jaratecul încins. Și insul, cu ultimele resurse de conștiință, izbucnește în râs uitând de nuca de cocos și de societatea de asigurări.
Nu suntem cu toții naufragiați ai acestei vieți? Nu suntem cu toții singuri pe insula noastră pustie? Victimele asemănării noastre cu Kiki, acea asemănare care îl face pe Kiki să râdă cu gura până la urechile lui clăpăuge?
Poate că nu. Poate că pe insulă se pot aduna și alți naufragiați care, cu ceva mai mult simț al umorului, pot să încoprească o barcă din nuci de cocos, frunze de palmier și multa speranță, și cu ochii fixați spre soarele fierbinte încă, să se îndrepte spre alt țărm salvator. Râzând.


Post - Scriptum


Culoarele sediului Consiliului Organizației Națiunilor Unite din New York erau marmorate, strălucitoare și aseptice. În sala Rondă, invitații nu erau încă așezați l alocurile lor etichetate și străjuite de sticle cu apă Perrier ci făcuseră un cerc agitat în jurul unui bărbat măsliniu, a cărui talie era drapată cu 3 frunze de palmier prinse cu o agrafă albă, de os. În rest, pielea lui lucioasă, proaspăt unsă cu ulei de cocos, reflectă lumina plăcută a lustrelor enorme. Rano Abatu reprezenta o mică insuliță a cărui rege, președinte și prim - ministru era. Poporul lui alcătuit din 17 persoane adulte și 33 de minori de vârste diferite îl aleseseră ca reprezentant al lor după ce regele absolut, tatăl lui, murise în urma unei indigestii. În urmă cu 2 ani, o mică expediție îl condusese pe vechiul rege pe un atol izolat unde întâlniseră un dolofan om de afaceri. Carnea lui, puțin cam ațoasă din cauza vârstei precum și ceasul din aur masiv făcuseră rău digestiei regelui care după sosirea acasă se întinsese pe așternutul lui de trestie și muri înainte de a avea cel mai mic regret. Acum, fiul său, Rano era înconjurat și admirat de diplomații în smocking. Cu toții îi priveau fascinați colierul alcătuit din dinții vechiului dejun al tatălui său, aranjați în forma unui hohot de râs nestăvilit și având în mijloc patru incisivi de platină superb cizelați.