Trăim într-o lume în care nu mai putem avea încredere în nimeni. Oamenii pe care i-am plasat uneori cel mai aproape de sufletul nostru se dovedesc a fi cei mai mari ticăloşi pe care i-am întâlnit vreodată. Ideea că nimeni nu ține la nimeni este, pe cât de dramatică, pe atât de adevărată. De aceste lucruri ne dăm seamă însă abia când ne aflăm cu un picior în prăpastie, aproape în cădere liberă. Ne lăsăm ghidați de sentimente, de ideile noastre, de mitul pe care l-am creat în jurul persoanelor iubite. Incendiul din noi va izbucni odată şi odată. Contează foarte mult dacă, exact atunci, persoana iubită va fi cu extinctorul lângă noi. Dacă, nu suntem în cădere liberă.
Lumea în care trăim, cu ruşine, se află structurată pe vânători şi vânați, conducători şi servitori. Într-adevăr, trecem şi noi prin aceste etape. Depinde însă cum şi mai ales dacă o facem cu demnitate. Atunci numai încrederea în noi ar putea să mai clădească zidul spulberat de furtuni. Mă distrează faptul că oamenii au întotdeauna impresia că ei sunt cei cu adevărat întregi la minte. Că, de fapt, părerea lor e cea bună. Să mă scutească cei care vor spune că se ghidează şi după cei la care țin cu adevărat; că nu fac nimic fără a se consulta, că nu judecă după aparențe sau că, pentru ei, contează cu adevărat societatea şi nu individul.
Nimeni nu e ce pare a fi. O spune fiecare dintre noi la un moment dat, însă nimeni nu o crede. Ni se conturează uneori în minte ideea că suntem în siguranță, că avem prieteni, familie, un viitor cel puțin…predictibil, că nimic din ce va urma nu are puterea să zdruncine aşteptările noastre. Cred că, din acest punct de vedere, în fiecare dintre noi zace câte un schizofrenic. Ne face plăcere să scriem/gândim că viața este atât de frumoasă. Că, orice s-ar întâmpla, într-un final, binele va triumfa indiferent de împrejurări. Că există un Dumnezeu care ne priveşte şi că acesta are grijă ca fiecare să primească după cât merită. Şi, atunci, îmi poate explica cineva de ce există atâția criminali de orice fel, atâția parveniți care nu ştiu să închege două vorbe, de ce suntem înconjurați mereu de tembeli, de ce tânjim ca bețivii pe la colțuri şi plângem că de 16 ani ne aflăm în eterna tranziție? M-am săturat să mi se spună că vor veni şi vremuri mari bune. Din contră, viața noastră va decădea înfiorător. Profesorii nu vor avea niciodată un salariu decent, muncitorii din Sidex nu vor trăi niciodată mai mult de 70 de ani iar noi nu ne vom scălda vreodată în milioane de dolari, nici măcar în lumea pe care o creăm în visele noastre. Nu avem nici măcar puterea să mai visăm la lucruri pe care întreaga societate încearcă să ți le răpească.
Ştiți care e paradoxul? În lumea în care trăim se găsesc uneori oameni care să expună în forma cea mai pură adevărul şi realitatea în care ne târâm cu toții. S-ar putea să fie exactă sau, din potrivă, eronată. Dar, cel puțin la nivel teoretic, trebuie să existe un dram cât de mic de adevăr în el. Cu toate astea, milioane de români le sar în cap considerându-i isterici, visători, bărbați cu suflete de femei sau, mai rău, nişte idioți compleți. Nu am nimic cu aceste milioane de nenorociți. Să recunoaştem, vor mai trece zeci de ani până când vom scăpa de mentalitatea ceauşistă. Aşa că, oricum, cei care observă societatea aşa cum este vor mai trebui să îndure privirile şi prejudecățile celorlalți cel puțin încă o viață de acum încolo.
E ciudat cât de simpli sunt oamenii în gândire. Cât de uşor se pot auto-sugestiona în aşa fel încât să creadă că totul este roz (sau cel puțin în culori) în lumea aceasta. Cu toate acestea, felul în care este „construită” omenirea în momentul de față nu poate stârni decât ură şi milă. Încrederea pe care aceştia mizează este aproape patologică şi nimic, absolut nimic, nu-i va schimba. Credința, încrederea şi, nu în ultimul rând, speranța au devenit demult arme pe care alții le folosesc pentru manipulează lumea în care trăim.
În fiecare dintre noi există o marionetă. Fie că vrem fie că nu. Rămâne ca, până în momentul în care vom închide, relaxați, ochii pentru ultima dată să aflăm cu adevărat cine este chipul de înger cu ochi de diavol care trage ițele cu doi metri deasupra capetelor plecate ale noastre…