Unul din cele mai puțin cercetate aspecte din istoria modernă a României îl reprezintă credința milenaristă a poporului român. Această credință s-a reflectat în principal în încrederea (în marea majoritate nejustificată) în puteri deosebite care, la ceas de deznădejde și teamă aveau să intervină și să salveze urgisitul nostru popor de marile sale necazuri.
Ideea este interesantă și merită reținută. Începând de pe la 1880 și până la cel de-al doilea război mondial au existat- în momentele de cumpănă- soli misterioși, veniți pe cai mari, împărătești, albi- pentru a lumina și pentru a arăta calea poporului.
Un pic de istorie ne arată că în a doua jumătate a secolului XIX mișcarea narodnică în Rusia urmărea întoarcerea intelectualului la țară, pentru a lumina și a deștepta masele. Narodnicii i-au dat mai apoi pe cei care aveau să devină elita PC(b) din Rusia. Mișcarea a avut- și n-a avut succes. Exista prea multă înapoiere și nemișcare în Rusia țaristă pentru ca ea să poată fi clătinată de o mână de intelectuali fantaști și entuziaști. Pe de altă parte mișcarea a clătinat destul de serios bazele comunității rurale ruse, cu mecanismul ei de secole- dacă nu de milenii. La țară, mișcarea s-a combinat cu misticismul specific poporului rus, ajungându-se la apariția diverselor figuri mai mult sau mai puțin sinistre- din care cea mai cunoscută a fost Feodor Rasputin.
Și tot pe la 1880 încep să apară în satele românești soli de taină- spunând că au fost trimiși de "domn", "rege" sau "crăișor" care a aflat ce rău o duc oamenii și cum poruncile lui nu sunt ascultate de către administrația locală coruptă- și atunci singura șansă de salvare este ca oamenii să-și ia singuri soarta în mână.Și și-au luat-o. Cu furci, coase și topoare, mișcările țărănești au culminat cu 1907- marea majoritate fiind mișcări milenariste- oarecum similare cu mișcările Mexicului la început de secol, acolo unde catolicii se revoltau împotriva unor guverne laice. Aici este însă vorba despre ortodocși- și despre "mitul" flăcăilor curați care veneau de departe pentru a aduce cuvântul dreptății oamenilor simpli.
Cine erau acești soli ? Nu s-a știut niciodată. Ajungeau de obicei pe înserat- poposeau la oameni deschiși la minte- își răspândeau legenda- apoi erau plecați în revărsatul zorilor. Lumea îi mai întâlnea și ziua- dar mai rar. Niciodată nu umblau mai mult de doi soli. "Minunile" mult mai frecvente decât astăzi- la o populație simplă și fără știință de carte- au împiedecat forțele de ordine să-i prindă. Iată un primar liberal- N.Popovici Dumbrăviceanu din Ghimpești- la 1903- care este mai isteț și-i prinde pe soli - fiind pregătit de zvonurile din sat și punând jandarmii la intrările satului. Solii sunt închiși în școală sub pază armată "dar a doua zi dimineață ferestrele erau larg deschise, jandarmii adormiți și amețiți- iar de acei dușmani ai ordinii nici urmă". Probabil pentru a-și ascunde lipsurile jandarmii povestesc ceva despre o "lumină orbitoare apărută la miez de noapte" care-i răpește pe soli năucindu-i pe jandarmi.
Învățătorul Romașcanu din Tichileștii de Vâlcea este unul din extrem de puținii care a avut privilegiul să-i adăpostească pe soli în 1907- în vremea răscoalei. Anchetat, învățătorul povestește că "erau dintr-o altă lume, foarte asemănătoare cu a noastră. Și acolo era România dar acolo oamenii trăiau în bunăstare -așa cum trebuia să se întâmple și la noi..."
Solii pe cai albi vestesc în Moldova anului 1917 epidemia de tifos. "Și avea să vină o vreme a marilor încercări- atunci când omul nevinovat avea să piară din cauză că l-a mâniat pe Dumnezeu" își amintea în 1980 un veteran de la Mărășești. Evident că propaganda oficială îi considera atunci trimiși ai nemților- la fel cum epidemia care a zguduit Moldova și a făcut mai mulți morți ca războiul propriu-zis- a fost considerată ca război bacteriologic.
Solii continuă și după 1918. Mareșalul Averescu- aflat la un moment dat pe cai mari- alături de a sa "Ligă a poporului" este principalul beneficiar al mesajelor transmise de "flăcăi călări, spunând că regele i-a trădat pe oameni și că nu le va mai da nici un fel de pământ- și că singura speranță este mareșalul Averescu". Dacă mareșalul ar fi fost mai hotărât ar fi putut deveni un Mussolini al României. Dar n-a fost.
Ultimii- dar nu cei din urmă- pe caii cei albi -împărătești- au fost legionarii. Este cunoscută descrierea făcută de cunoscutul istoric Nagy Talavera vizitei lui Z.Codreanu - călare- într-un obscur sat transilvan. Copilului de atunci Codreanu i se părea un personaj fabulos, un zeu. Umblatul din sat în sat a constituit o propagandă destul de efectivă pentru legionari- propagandă gândită în aceleași clișee milenariste.
Pentru a desluși misterul ciudaților soli trebuie să ne amintim că perioada 1880-1918 a fost "ultima" perioadă de misticism intens la nivelul Europei. Religia era deja un lucru "passe" în Europa de Vest- acolo unde francezii scoteau Biserica Catolică în afara statului laic- cu întreg cortegiul de revolte și scandaluri de la începutul secolului. Comunitățile rurale- creștine prin definiție- erau înlocuite de aglomerările urbane- acolo unde muncitorii care lucrau 10-14 ore în sweat- shopuri nu mai aveau pornirea religioasă necesară. Lupta între industrializare și biserică avea să fie câștigată de industrializare. "Acolo unde nu este profit nu este nici Dumnezeu"- spunea un industriaș englez din Machester la începutul secolului XX. Rămâne totuși un strat religios ascuns care în locuri de spiritualitate efervescentă-ț cum era Europa de Est sau Mexicul- avea să se manifeste violent- și uneori și sângeros. Solii de taină sunt de fapt vestitorii așteptatului Mesia- cel care avea să-i scoată pe oameni din mizeria lor zilnică. Sau, mesageri ai unei lumi paralele...