Publicată în anul 1940, lucrarea lui Emil Cioran, Amurgul gândurilor, este împărțită în paisprezece secțiuni neintitulate. Eseul cioranian cultivă aforismul, valorificând virtuțile metaforice ale limbajului. Temele constituind structura interioară a cărții ar fi: omul, viața, solitudinea, Dumnezeu, raportarea reflexivă, iubirea, timpul, moartea.
Tragismul omului este consumat prin îndârjirea de a trăi după ce „a văzut viața” 1). A fi om înseamnă o povară, iar gândul la acesta e însoțit de compasiune, deoarece umanitatea reprezintă identificarea cu fenomenul căderii. („Existența oamenilor e justificată prin reflexiile amare ce ni le inspiră” 2).) Pentru om, spațiul de viețuire îl constituie acela al temporalității, iar realitatea lumii este nesigură. Realul însuși reprezintă proiecția unei subiectivități.
Viața, dacă nu este ridicată „la rangul de vis” 3), constituie „un Apocalips zilnic” 4), ea se transformă într-o veșnică murire. Însemnând unicul spațiu în care este posibil tragismul, viața demonstrează o „lipsă de ieșire plină de măreție, de nefolosință și de prăbușire” 5).
Dumnezeu semnifică un punct de sprijin, când l-ai pierdut pe cel din tine. Cunoscând oamenii, sondezi apropierea de Divinitate, iar muzica și luciditatea sunt căi de acces spre Dumnezeu.
Moartea stabilește ordinea în infinit. Ea este privită în raport cu dorința de a muri ce, fiind încercată multă vreme, trimite la cunoașterea dezgustului de neant. Această dorință înseamnă revelația vieții și un loc în care se împlinește gustul singurătății. Râvna aceasta „exprimă uneori numai o subtilitate a orgoliului nostru” 6), refuzând viitorului surprizele prin faptul că moartea este îndepărtată din registrul necunoscutului. Apare astfel o superioritate în fața morții, pentru că „ne murim moartea trăind” 7). Reeditarea dorinței de a muri te dezleagă de neant. Ea te determină să nu uiți că exiști.
Tema raportării reflexive este marcată, de asemenea, în eseu (vizând filosofia, spiritul sau luciditatea). Exercițiul gândirii implică trăirea, spiritul fiind susținut de boală. („A suferi înseamnă a medita o senzație de durere” 8).) Identificându-se cu ființa unor poeți și a profeților, fiecare gând al acestora nu necesită demonstrație. Cioran pledează pentru o gândire apropiată de trăire. („A introduce sălciile plângătoare în categorii” 9) înseamnă gândire.)
Solitudinea este una dintre situațiile umane cărora scriitorul le acordă atenție. Prin singurătate poți accede la fondul lucrurilor, ea te instalează nemijlocit în esență. Mijloacele care ar putea să diminueze însingurarea (credința, iubirea) o sporesc, întrucât ea este dimensiunea esențială a omului.
Laitmotivul din Amurgul gândurilor rămâne timpul resimțit de ființa umană în diverse ipostaze. Timpul cioranian este o proiecție afectivă asupra devenirii. Conștiința devenirii înseamnă o modalitate de trăire alături de timp. Stările afective (melancolia, însingurarea) nu sunt măsurate doar prin tensiunea interioară a timpului, ci și prin proiecția în devenire.
„Dinamica stărilor afective poate departaja registrele timpului, trecutul este separat de prezent prin regrete, viitorul poate fi o secvență a speranței și a profetismului, iar prezentul se destramă mereu printr-o eternă trecere” 10). Prezentul se eternizează doar prin boală. („A fi bolnav înseamnă a trăi într-un prezent conștient” 11).)
Timpul se suspendă în situația iubirii, întrucât ea nu poate fi redusă la formule.
Pentru Cioran, un amurg alexandrin al culturii reprezintă „câteva secole de creații și iluzii – ce se cer iremediabil răscumpărate în luciditate și nemângâiere” 12).
Scriitorul susține că forma atroce a morții este cea spirituală, împlinită prin pătimire sau cu fiecare eșec în viață: „Nevoia de a te săvârși în Dumnezeu nu-i altceva decât dorința de a-ți muri moartea până la capăt, de a nu te sfârși supraviețuit de viața ce n-ai trăit-o” 13). Într-un stil marcant, eseistul scrie despre suferința ce poate deveni o călăuză spre sfințenie. („Prin orice lacrimă ne privește Dumnezeu” 14).) Pentru om, mirajul neliniștilor constă în dezavuarea soluțiilor, „în a ști totul în întrebări” 15). Fiind „în același timp sceptic și mistic” 16), omul poate să-și dobândească un prestigiu incontestabil prin tragismul luptei cu suferințele.
În scrierea lui Emil Cioran, Amurgul gândurilor, modalitatea esențială de manifestare a eseistului o reprezintă confesiunea directă. Reflecțiile despre supremația aparențelor și despre iluziile trăite ca esențe ale vieții sunt exprimate în această lucrare a evocării spiritului alexandrin.








NOTE

1) Cf. Emil Cioran, Amurgul gândurilor, București, Editura Humanitas, 1998, p. 177.
2) Ibidem, p. 185.
3) Ibidem, p. 70.
4) Ibidem, p. 99.
5) Ibidem, p. 200.
6) Ibidem, p. 126.
7) Ibidem.
8) Ibidem, p. 21.
9) Ibidem, p. 208.
10) Romul Munteanu, Introducere în literatura europeană modernă, București, Editura Allfa, 1996, p. 274.
11) Cf. Emil Cioran, op. cit., p. 17.
12) Ibidem, p. 184.
13) Ibidem, p. 135.
14) Ibidem, p. 170.
15) Ibidem, p. 183.
16) Ibidem, p. 203.