mă aplec asupra trecutului meu. nici nu mai are importanță dacă este un trecut mai îndepărtat sau mai recent. îl numesc doar trecut. o noțiune care mă aruncă în salba de expresii a trăirilor: naivitate, persuasivitate, temperament coleric, parșiv, egoist, posesiv, generozitate, frustrări, gelozie, respingere, agresivitate, platonism, umilință, dominație, infatuare, aviditate de cunoaștere, decădere, acumulare, desfrâu, iubire, puritanism, indolență, renunțare la sine. trecutul ne condamnă. ne aduce comparația în rațiuni, ne ucide din fașă acțiunile, ne descompune dorințele. ne limitează opțiunile. ne constrânge la introvertire, ne îndeamnă la minciună. cu fiecare experiență trăită ne maturizăm fără să dorim asta. este ordinea firească a lucrurilor. ordine stabilită de cine!? de noi, de anturaje, de părinți, de cei dragi, de Divinitate, de cei pe care îi detestăm, de cei catalogați de rațiuni absurde ca fiindu-ne dușmani? de la prima prietenie aflăm de simptomul trădării și de necesitatea lipsei de sinceritate. ne activăm mașina de tocat a purității, ne macină îndoiala, amestecăm extremele. următoarea investiție în semeni ne primenește cu noțiunea de amiciție, care aduce cu sine o reevaluare a sistemului de valori și starea precară a confortului că totuși există calitate umană. de la prima iubire învățăm că de la dragoste la ură este doar un pas. nu prima iubire nu se uită, ci ultima. motivația? este cea mai recentă. după aprofundarea urii și metamorfozarea ei în dispreț, ne hrănim iluziile cu compromisuri. experimente eșuate din fașă de neputința de a dărui și de dorința de a fi dominați de suferință converg spre refulări și dispute filosofice cu Divinitatea și cei care ne domină cu tenta lor de echilibru. neîmplinirile ne completează perfecta decădere din mental și ne condamnă la primul păcat capital: mândria. am fost aleși de noi înșine să purtăm stigmatul celei mai profunde suferințe și să ne martirizăm strigându-ne isteric în public sau în pustiul din noi, sterilitatea sufletului. ne descoperim latura artistică și dăm mediocrității tot capitalul de încredere rămas. poetizăm, filosofăm, cântăm. orice pentru a fi remarcați. defulăm totul din noi, pentru a alimenta regretele celor care ne resping, care vor dori cu asiduitate să uite că ni s-au dăruit. deveniți pacienții patetismului, ignorăm cu senilitate (scuzabilă de altfel) disprețul celorlalți, declarându-ne geniul neînțeles la tribuna întrunirilor artiștilor ratați. acolo orice suferință este completată de alta. comuniunea acestor suferințe perfectează cuplurile agonice. este primul pas spre acceptare. începutul maturizării, spulberarea pubertatății sentimentelor. atunci se nasc cuplurile de azi și de mâine, acolo ne adaptăm la compromisul perfect. mulaje iluzorii pe calitățile celor care ne-au ales, iar ei matrițele perfecte pentru defectele noastre. ratați în profunzime, echilibrați în superficial debutăm în noua eră a comunicării. pregătiți pentru ceea ce nu mai suntem, ignorând ceea ce suntem, tratăm arta de "a exista", arta de "a trăi" cu disprețul artei de "a nu fi". oficial, nu ne-am declarat decesul. genocidiști ai idealurilor noastre, cimitire vii, concurăm cu patos la titlul de cea mai frumoasă cicatrice sufletească. suntem doar victimele lașității proprii de a ne recunoaște greșelile. "tinerețea" iluziilor noastre ne iartă. noi nu știm a ierta. și nici a înțelege. incapacitatea de a ne înțelege profunzimile și mai ales de a le accepta, ne conferă răbdarea de a atinge înțelepciunea tardivă a regretelor. să nu-mi spuneți și să nu vă lamentați de dragul lui "mai bine mai târziu decât niciodată". acceptați-vă așa cum sunteți. sculptați în voi reminiscențele valorii individuale. pictați-vă pe chipuri sistemul de valori. dacă nu vă agreați atunci poetizați-vă nimicnicia. respectul și iubirea de sine ne conferă dreptul la iubirea și respectul contemporanilor. în aceeași măsură și la disprețul proștilor. nu vă mai amăgiți! nu mai există clasici în viată.