"Timpul e moarte/ Spațiul e luptă și mișcarea e suferință"


Liniște ,somnul etern - e așa de scurta adormirea. Ai putut vreodată sa te prinzi de aripile somnului, să ai conștiința de cum dormi? Nu. Și nici nu te neliniștești. De ce să te temi de moarte? E-ntocmai procesul adormirii. Insens devii în somn, insens in moarte. Încet-încet nu mai auzi bătând decât visurile ce pătrund: dup-aceea nimic. Somnul te-a închis în imperiul lui de pace! Astfel: „Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie”.
Viața mea: Frunzele de stejar dintr-un an sunt copia fidelă a celor mii de ani trecuți și chiar dacă fiecare frunză individuală ar prezenta o diferență oarecare, legile și elementele în joc sunt determinate.
Viața noastră: forma unei eterne treceri ale materiei prin lume și precum, după Heraklit, noi nu ne putem coborî de doua ori într-un același râu, tot asemenea nu suntem, material vorbind, nici într-un moment unul ș-același om. Noi am fost întotdeauna și vom fi întotdeauna individual determinați așa cum suntem și moartea este numai un vis al imaginației noastre. Numai a nu fi fost niciodată e singura formă a neexistenței. Astfel, o dată eternitatea formei garantată, luptele pentru susținerea ei, pentr-un „mai devreme” sau „mai târziu”, devin fără înțeles. Poate că mișcarea metafizică de pe suprafața lumii nu e decât lupta pentru un mai devreme sau mai târziu a miilor de forme care vor apărea.
Nu sunt decât o frunză din miile de frunze-n generații pe care arborele lumii le produce în fiecare primăvară. Și înainte ce a fost? Faptul că acest timp nemăsurat s-a scurs fără ca eu să pot ști, căci timpul n-a existat în lipsa lui, ar face ca tot acel timp să fie mai puțin decât o clipă de adormire în care eu să nu exist. Fiecare pulsație a mea e un pas spre dezvoltare, un pas suferind, ducând la moarte.
Viața e germenul morții - moartea germenul vieții… Lumea trăiește astfel inconștient sub nivelul eternității, trecând pe sub bolțile timpului.