Textul pe care îl voi cita mai jos este un mic poem în proză al lui Baudelaire și se intitulează Care e cea adevărată. Eu vă propun să nu vă pripiți să alegeți, citiți cu atenție, cîntăriți, gîndiți-vă că sînteți oameni, că “idealul” și “realul” își pot schimba lesne locul atunci cînd argumentați cu înfierbîntare una sau alta. Cel mai adesea ținem să fim mai realiști sau mai idealiști după cum ne dictează dorința de a fi învingători într-o competiție în care s-ar putea să nu existe decît învinși.


*

“Am cunoscut-o pe o anume Benedicta, care umplea atmosfera de ideal, și ai cărei ochi răspîndeau dorința de măreție, de frumusețe, de glorie și de tot ce te face să crezi în nemurire...

Dar această minunată fată era prea frumoasă ca să trăiască mult; așa că muri la cîteva zile după ce am cunoscut-o, și, într-o zi pe cînd primăvara cădelnița pînă și în cimitire, am îngropat-o eu însumi. Am înmormîntat-o închisă bine într-un coșciug de lemn bine mirositor și de nevătămat ca și lacrele de India.

Și cum ochii îmi rămăseseră țintuiți pe locul unde mi-era îngropată comoara, văzui dintr-odată o mică făptură care semăna uimitor cu cea pierdută, și care, tropăind pe lutul proaspăt, cu o îndîrjire isterică și bizară zicea, în hohote de rîs: Eu sînt adevărata Benedicta! Eu, o vestită canalie! Și drept pedeapsă pentru nebunia și orbirea ta, mă vei iubi așa cum sînt!

Eu însă, cuprins de furie, îi răspunsei: Nu! Nu! Și ca să-mi întăresc și mai mult tăgăduirea, am lovit atît de puternic în pămînt cu piciorul, încît mi s-a înfundat pînă la genunchi în mormîntul proaspăt, și ca un lup prins în capcană, rămăsei, poate pentru totdeauna, prins în groapa idealului.”


*

Poetul, e evident, s-a înșelat. Se poate presupune chiar că a fost înșelat. Dar poate că numai s-a amăgit el însuși, așa-s poeții, umblă după cai verzi pe pereți și își închipuie fără nici un fel de prudență ceea ce realitatea n-are cum să confirme.

Închipuirea investită în ochii ei - dorința de măreție, de frumusețe, de glorie și de tot ce te face să crezi în nemurire... - nu se confirmă. Realitatea e alta. Cine e vinovat? Mulți ar spune că poetul și toți ce poetizează asemenea lui fiind nerealiști.

Poetul însă, cu o vădită atitudine romantică, de pe poziția titanului vexat, a geniului neînțeles, simte că e momentul să dea o lecție drastică și unor asemenea specimene, și publicului suficient și lipsit de ideal. El a cunoscut-o doar pe prima Benedicta și nu o recunoaște pe cea de a doua, pe micuța și isterica, “vestita canalie” (se înțelege că poetul e cam misogin, știm noi unde bate). A cunoscut-o și acum o înmormîntează cu pompă literară “într-un coșciug de lemn bine mirositor și de nevătămat ca și lacrele de India”.

Și asta nu e totul, poetul e drastic și autoritar. Nu suportă și bate convingător din picior asumîndu-și riscul damnării fără scăpare: “și ca un lup prins în capcană, rămăsei, poate pentru totdeauna, prins în groapa idealului”.


*

Care dintre noi, față cu acest poem, nu s-ar simți îndreptățit ca, într-o situație similară, să profite de o asemenea facilitate și să-l trimită ca o apostrofare bine ticluită persoanei care nu-i sau n-a fost deloc la înălțimea speranțelor (ideale) cu care a investit-o? Recunosc, că nici eu nu m-am putut abține odată. M-am coalizat interesat cu genialitatea ofuscată și m-am simțit măgulit că Măria Sa Poetul m-a dibuit pe mine idealistul sadea. Și mi-a făcut dreptate. Urechind realiștii.

Între timp, mi-am mai revenit. M-am gîndit că nici de capul meu nu-i mare lucru. Am mai mediat între real și ideal. Am mai pățit unele, altele. Am mai citit niște cărți și am încercat să-mi revizuiesc părerile. Ce mai, m-am cam răfuit cu mine.

Mi s-a părut că și unii poeți pot fi mai umani, pot să abandoneze infatuarea suverană (a “idealului”) și să înțeleagă că în chestiunile sufletești nu competiția primează. Și că important este să pricepi o anume vulnerabilitate indiferentă la marile idealuri.


*

Vestea asta vine de undeva din alte spații și ți-o poate aduce un înger, cum vrea să ne dea de înțeles Nichita:

“A venit îngerul și mi-a spus:

- Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aș fi putut striga erau
lătrătoare.

- Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ținând în brațe
inima mea
lătrătoare,
dând din sînge ca dintr-o coadă.

- Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.”


*

Am rămas puțin în urmă cu promisiunile pe care le-am făcut de a vorbi despre Înțelepciunea iubirii, o carte a lui Alain Finkielkraut. În fond, paragraful pe care îl contestă Felix, și pe care îl voi cita aici în continuare, devine mult mai inteligibil cu ajutorul celor susținute de autorul amintit.

„Ar mai fi un tip, evident deosebit de rar, și care nu prea poate fi prins în panoplie: iubirea care-l iubește pe celălalt. Care ține să-l cunoască în ciuda faptului că dă de o persoană adevărată, de o enigmă de necunoscut și de nerecunscut. Care îi simte constant libertatea ca pe o realitate mobilă, imposibil de surprins pe deplin, necum de prins în plasă. Și, în ciuda acestei mobilități derutante, îl iubește cu o autentică dedicare pentru că e o biată ființă umană, vulnerabilă și ușor teratologică.”

O persoană adevărată n-are nimic prestigios în ea. Este o ființă ca oricare alta, teribil de derutantă, vie și neîncadrabilă. Care – asta spune Levinas – „te somează” să o iubești și te rușinează dacă n-o faci (evident, dacă are pe cine). S-o iubești nu pentru vreun ideal, ci pentru vulnerabilitatea pe care o sesizezi pe chipul ei, pentru că e descoperită, expusă etc.

Înclin deci să o iubesc, dacă tot vreau să iubesc, pe micuța isterică tropăind pe lutul proaspăt al idealului înmormîntat. Restul e literatură, mai bună sau mai proastă.