Mitul ca armă de atac
de Codrut Constantinescu


Primul mare șoc istoriografic din România după 1989 cred că a fost reprezentat de apariția cărții fostului meu profesor de la Facultatea de Istorie, domnul Lucian Boia, intitulată “Istorie si mit in conștința românească” la Editura Humanitas, în 1997. Volumul a constituit un adevarat eveniment editorial propulsându-l pe domnul Boia in centrul atentiei publice, parasind nivelul stramt academic-universitar. Acest fapt a reprezentat un lucru extraordinar poate tocmai pentru ca impactul pe care l-a avut volumul a fost mult mai mare decat cel pe care il au de obicei cartile de istorie in Romania. De fapt, nici nu a fost percepută ca atare ci ca o carte mai degrabă politică. De ce politică? Deoarece continutul ei era revolutionar nu numai pentru istoriografia romanească prăfuită și profund afectată de regimul comunist care i s-a infiltrat până în adâncul ființei cât și pentru ansamblul societătii românești. Cartea domnului Boia se lua de marile tare ale poporului român, depășind într-un fel cadrul strict istoric cu care eram obisnuiți. D-l Boia nu a ezitat sa faca numeroase judecăți personale (de ex.:”S-ar putea spune ca prima trăsătura a românilor este obsesia propriei identitati”) care au deranjat la fel de mult precum cele ale lui Horia Roman Patapievici din volumul Politice editat in anul 1995 tot la Editura Humanitas. Opinia publica se astepta ca un istoric sa enunte și să analizeze cât mai obiectiv si rece cu putință trecutul national, eventual mai trăgând puțin cu ai noștri, așa precum o fac arbitrii divizionari cu gazdele (in Romania exista si un traditional procent de parca 5% care ar reveni gazdelor in meciurile de fotbal- de multe ori conducatorii cluburilor care organizeaza se arata profund revoltati de faptul ca au fost privati de cele 5 procente) in scrierile lor. Domnul Boia nu numai ca nu a tinut cu noi dar, dimpotriva, a criticat atat istoria noastra cat si istoriografia romana. E un fel de a scrie faptul ca domnia sa a privit întreaga noastra construcție istorică dintr-o perspectivă complet noua (cel putin pentru noi, cei care am crescut in falsurile, deformarile sau minciunile grosolane ale istoriografiei comuniste). Din acest motiv a si fost atacata cartea domniei sale, fapt ce de altfel i-a adus o celebritate momentana, de catre numeroase enclave ale rezistentei comunist-nationaliste care au supravietuit caderii regimului din 1989 (care au si condus de altfel Romania pentru o anumita perioada dupa anul 1989).

“Istoria urmeaza o singura cale, caile ei virtuale sunt insa mai multe.” Acestea ar fi cuvintele esentiale ale volumului scris de domnia sa si, in general, al (re)decoperirii istoriei, proces inceput dupa anul 1989. In mod evident, istoria noastra (dar si istoria in general) are un singur curs, o singura mare directie insa este receptata foarte diferit de oameni, in functie de foarte multe coordonate individuale. Aici intervin miturile care ”de multe ori, nu sunt nemeritate: ele izoleaza, amplifica sau investesc cu un surplus de sens fapte care pot fi cat se poate de reale.” (pag.250) In acelasi timp, pe langa faptele adevarate inglobate intr-un mit se mai pot strecura si minciuni, lucruri false: “ Mitul presupune o anumita structura si este indiferent in fond, pentru definirea lui, daca aceasta structura inglobeaza materiale adevarate sau fictive, sau adevarate si fictive in acelasi timp.” (pag.7)
Mitul este pana la urma modalitatea prin care politicul sau prezentul intervine in istorie pentru a se folosi de ea in scopuri nu tocmai curate. D-l profesor Lucian Boia scria in eseul Destinul mare al unei tari mici din “Miturile comunismului romanesc” Ed. Universitatii Bucuresti, 1997 ca “Prezentul se proiecteaza in trecut: este regula oricarei mitologii istorice”. Exista bine înțeles și excepții. Creatorii statului român din secolul al XiX-lea, pașoptiștii, s-au folosit si ei de personaje istorice pe care le-au transformat in adevarate mituri (exemplul cel mai frapant este cel al lui Nicolae Balcescu cu Mihai Viteazu) pentru a impulsiona ideea nationala, pentru a forja o constinta nationala. Acest proces era in perfecta concordanta cu cea ce se intampla in restul Europei. Din acest punct de vedere, pasoptistii ne-au integrat in timp util în marele curent naționalist european, alături de italieni, germani, polonezi etc. Dacă acele mitizări au fost într-un fel sau altul benefice poporului român pentru că i-au permis până la urmă să constituie un stat independent si care, până la urmă, a inclus cea mai mare parte a poporului roman în interiorul granițelor sale (lăsăm la o parte tarele acestuia caci in mod evident romanii au trait mult mai bine in interiorul lui decat ar fi facut-o in afara lui) nu acelasi lucru se poate spune despre procesul de mitizare din perioada comunista. In aceste decenii mitizarea s-a transformat dintr-o infrumusetare romantica intr-o falsificare aberanta, folosita in scopuri politice. Romania a devenit “O societate marcata de dezechilibre si de frustrari, blocata in evolutia ei, inselata in asteptarile ei,(care) va genera fara incetare fanatisme compensatoare.” Care au fost aceste mituri comuniste, complet uitate dupa 15 ani de libertate? Si aceasta perioada a cunoscut doua mari categorii de mituri, in functie de evolutia politica. Prima dintre aceste categorii a fost creata dupa 1945. Perioada de pionierat a comunismului romanesc. Figurile mitizate devin ilegalistii a caror viata urmareste fidel urmatoarele coordonate: (1) o viata grea, (2) o mare foame de invatare, (3) urmata de initierea in partid (4) devenid revolutionari de profesie si (5) sfarsindu-si viata in mod eroic. Pe baricade. Pe Vasile Roaita “ il bat profesorii in clasa, il bat maistrii, inginerii si administratorii in atelier” iar “ Ilie Pintilie putea fi surprins inghitind pe nerasuflate orice carte se nimerea.” Alaturi de acestia, mitizata este figura marelui Stalin si, a reprezentantului acestia in R.P.Romana, Gheorghiu-Dej caci “conducatorul este figura partidului, intruparea poporului, imaginea clasei muncitoare “(D. Barbu- “Un mit al totalitarismului: colectivsimul” ) In cea de a doua perioada a comunsimului, dispar treptat miturile ilegalistilor, mult prea multi, pentru a lasa loc mitului-fondator, mitul Conducatorului (care pana la urma a fost si el un mic ilegalist). Acestui mit aberant, asemanator cu zeificarile din R.P. Chineza si R.P. Coreana i s-au asociat alte mituri autohtoniste care legitimeaza mitizarea lui Ceausescu: Burebista, Decebal, domnitorii medievali si mai ales Mircea cel Mare (si nu Batran), Stefan si Mihai Viteazu. “Peste milenii Burebista si Ceausescu se intalnesc: sunt cele doua capete diferite dar totusi identice in substanta lor, ale unei singure istorii: istoria unei natiuni puternice, glorioase, invincibile.” (L. Boia)

Nu ne vine să credem dar falsificarea trecutului nostru de către comuniști, atât în perioada Dej cât și în perioada Ceaușescu, și-a pus amprenta din plin asupra evoluției societății românești de după 1989, explicând multe din nereușitele, violențele, întârzierile, rateurile noastre. “Dacă omul nou este o utopie, mitul care l-a invaluit a fost investit in practici ideologice ale caror roade nu s-au lasat astepate: mentalitate nivelata, uniformizată, spirit colectivist, comportament gregar, inapetența pentru valorile liberalismului.” (D. Barbu, ibidem) Ion Iliescu si nomenklatura de rang secund au reușit să înhațe și să păstreze puterea în intervalul 1989-1990 folosindu-se tot de niște mituri: teroriștii, studenții legionaroizi din Piața Universității, mitul salamului cu soia negustat de trădătorii dedulciți cu camambert.
Mai are mitul vreun viitor? Este posibil, insa el se va adapta cerintelor lumii contemporane, urmând să legitimeze actele și elitele politice. Să sperăm că cel puțin fabricuța de mituri românești se va mai dedramatiza/ democratiza și ca din ce in ce mai puțini români vor mai crede în ele.