Sindromul frustării



Consider că în ultimii ani cea mai grea lovitură dată românilor, nu ca indivizi strănși laolaltă ci chiar noțiunii de țară a lor, a venit de la un sentiment uman, cel al frustării. Cea mai păcătoasă trăsătură a frustării este aceea că se instalează în suflet, într-un punct prea adănc. Frustarea unui om pleacă de la situația de a se simți furat, păgubit, de a fi lipsit de ceva ce i se cuvine în condiții firesti. Hoția este deci o cauză a frustării. Dar nu orice hoție ci una specială, intelectuală, esențială. Adică o hoție care fură inteligență, destine, personalitate, valoare, muncă, pasiune. O hoție de natură să nu fie pedepsită de legi, chiar invidiată și apreciată. Acesta gen de furt este unul social, adică un furt care nu poate avea loc fără relații sociale, cele care să îl favorizeze sau să îl proclame. Clasic, pentru a fura ceva este suficient ca hoțul să se afle la un moment dat singur cu obiectul și nevăzut de nimeni, să îl însușească, ceea ce in cazul acesta nu mai e posibil. Aici, in cazul furtului social, este nevoie de prezentă în societate, de relații, de prieteni, de imagine publică, iar cei furați să aceepte situația.

Cei mulți, cei care voteaza și stabilesc majoritatea, sunt furați prin înțelegere mutuală. Ei știu că promisiunile sunt teoretice dar participă la jocul electoral. Frustarea lor pleacă de la pagubirea de valoare a votului lor incă nenăscut. Vindecarea stă în blazare și neputință.

Cei competenți și capabili de a mișca lucrurile sunt puțini, conform regulilor din natură. Mătcile stupului nu consumă timp și energie pentru a se hrăni singure, ele sunt hrănite de albinele lucrătoare. În societatea oamenilor acest lucru nu este posibil. Dar este posibilă acceptarea ideii da a lăsa o valoare să se desfășoare. Ca să aplice valoare un român competent trebuie să consume de două ori energie. Mai întăi ca să fie lăsat să ajungă într-o pozitie din care să fie posibilă exercitarea valorii sale și apoi să aplice competența sa în favoarea tuturor. Pasul cel greu este primul și acesta este și motivul frustării celor care ar putea să facă ceva folositor. Frustarea acestor români e tristă și anonimă. Ei nu înțeleg de ce trebuie ca mai întăi să lupte cu o armată de ticăloși pe care să ii înlăture din drum, pentru ca abea apoi să poată construi ceva bun pentru semeni. Romănii buni nu încap, pur și simplu.

Nu încap de o altă categorie de frustați, mult mai numeroasă. Adică cei care prin natura lor chiar nu sunt competenți. Aceștia nu acceptă să fie niște cetățeni utili la un nivel anonim. La ei frustarea este la ea acasă.
Numai că la această pătura socială frustarea dă roade. În lipsa oricărui atu priofesional sau o altă competență de capabilitate reală, ei se întorc și își caută in zestrea psihologică, singura lor avere, și își ascut diplomația, șmecheria, lingușeala, amabilitatea, voia bună, prefăcătoria, mimarea valorii, afișarea unei false siguranțe de sine, minciuna fățișă, ascunzișul fricii, răzbunarea, șantajul și alte calități de acest gen. Aceștia sunt cei ce fură social. Calea cea bătută și răzbătută pentru aceștia este cea politică, pentru că aceste zise calități pe care le-am enumerat mai sus, sunt socotite de mulți romăni ca potrivite și firești pentru a activa în domeniul politic.

În orice sistem social are loc această luptă, între cei competenți ci cei incompetenți, pentru a accede în față și frustarea se așează în sufletele tuturor. Dar dacă valoarea nu învinge într-un număr suficient de mare de cazuri pentru ca lucrurile să fie duse și să meargă bine, sistemul devine ineficient și cade





Dacă lupii cei blegi, cei ce dau târcoale haitei, vor ajunge să iubească ei lupoaicele, prin șmecherie, acestea vor naște lupișori din ce în ce mai șmecheri dar fară colți, până ce haita și specia vor pieri de foame, printr-o mare șmecherie.