Sindromul frustãrii



Consider cã în ultimii ani cea mai grea loviturã datã românilor, nu ca indivizi strãnÈ™i laolaltã ci chiar noÈ›iunii de È›arã a lor, a venit de la un sentiment uman, cel al frustãrii. Cea mai pãcãtoasã trãsãturã a frustãrii este aceea cã se instaleazã în suflet, într-un punct prea adãnc. Frustarea unui om pleacã de la situaÈ›ia de a se simÈ›i furat, pãgubit, de a fi lipsit de ceva ce i se cuvine în condiÈ›ii firesti. HoÈ›ia este deci o cauzã a frustãrii. Dar nu orice hoÈ›ie ci una specialã, intelectualã, esenÈ›ialã. Adicã o hoÈ›ie care furã inteligenÈ›ã, destine, personalitate, valoare, muncã, pasiune. O hoÈ›ie de naturã sã nu fie pedepsitã de legi, chiar invidiatã È™i apreciatã. Acesta gen de furt este unul social, adicã un furt care nu poate avea loc fãrã relaÈ›ii sociale, cele care sã îl favorizeze sau sã îl proclame. Clasic, pentru a fura ceva este suficient ca hoÈ›ul sã se afle la un moment dat singur cu obiectul È™i nevãzut de nimeni, sã îl însuÈ™eascã, ceea ce in cazul acesta nu mai e posibil. Aici, in cazul furtului social, este nevoie de prezentã în societate, de relaÈ›ii, de prieteni, de imagine publicã, iar cei furaÈ›i sã aceepte situaÈ›ia.

Cei mulÈ›i, cei care voteaza È™i stabilesc majoritatea, sunt furaÈ›i prin înÈ›elegere mutualã. Ei È™tiu cã promisiunile sunt teoretice dar participã la jocul electoral. Frustarea lor pleacã de la pagubirea de valoare a votului lor incã nenãscut. Vindecarea stã în blazare È™i neputinÈ›ã.

Cei competenÈ›i È™i capabili de a miÈ™ca lucrurile sunt puÈ›ini, conform regulilor din naturã. Mãtcile stupului nu consumã timp È™i energie pentru a se hrãni singure, ele sunt hrãnite de albinele lucrãtoare. ÃŽn societatea oamenilor acest lucru nu este posibil. Dar este posibilã acceptarea ideii da a lãsa o valoare sã se desfãÈ™oare. Ca sã aplice valoare un român competent trebuie sã consume de douã ori energie. Mai întãi ca sã fie lãsat sã ajungã într-o pozitie din care sã fie posibilã exercitarea valorii sale È™i apoi sã aplice competenÈ›a sa în favoarea tuturor. Pasul cel greu este primul È™i acesta este È™i motivul frustãrii celor care ar putea sã facã ceva folositor. Frustarea acestor români e tristã È™i anonimã. Ei nu înÈ›eleg de ce trebuie ca mai întãi sã lupte cu o armatã de ticãloÈ™i pe care sã ii înlãture din drum, pentru ca abea apoi sã poatã construi ceva bun pentru semeni. Romãnii buni nu încap, pur È™i simplu.

Nu încap de o altã categorie de frustaÈ›i, mult mai numeroasã. Adicã cei care prin natura lor chiar nu sunt competenÈ›i. AceÈ™tia nu acceptã sã fie niÈ™te cetãÈ›eni utili la un nivel anonim. La ei frustarea este la ea acasã.
Numai cã la aceastã pãtura socialã frustarea dã roade. ÃŽn lipsa oricãrui atu priofesional sau o altã competenÈ›ã de capabilitate realã, ei se întorc È™i își cautã in zestrea psihologicã, singura lor avere, È™i își ascut diplomaÈ›ia, È™mecheria, linguÈ™eala, amabilitatea, voia bunã, prefãcãtoria, mimarea valorii, afiÈ™area unei false siguranÈ›e de sine, minciuna fãÈ›iÈ™ã, ascunziÈ™ul fricii, rãzbunarea, È™antajul È™i alte calitãÈ›i de acest gen. AceÈ™tia sunt cei ce furã social. Calea cea bãtutã È™i rãzbãtutã pentru aceÈ™tia este cea politicã, pentru cã aceste zise calitãÈ›i pe care le-am enumerat mai sus, sunt socotite de mulÈ›i romãni ca potrivite È™i fireÈ™ti pentru a activa în domeniul politic.

ÃŽn orice sistem social are loc aceastã luptã, între cei competenÈ›i ci cei incompetenÈ›i, pentru a accede în faÈ›ã È™i frustarea se aÈ™eazã în sufletele tuturor. Dar dacã valoarea nu învinge într-un numãr suficient de mare de cazuri pentru ca lucrurile sã fie duse È™i sã meargã bine, sistemul devine ineficient È™i cade





Dacã lupii cei blegi, cei ce dau târcoale haitei, vor ajunge sã iubeascã ei lupoaicele, prin È™mecherie, acestea vor naÈ™te lupiÈ™ori din ce în ce mai È™mecheri dar farã colÈ›i, pânã ce haita È™i specia vor pieri de foame, printr-o mare È™mecherie.